Statele Unite şi lumea moştenite de Obama

"Statele Unite şi lumea moştenite de Obama" reprezintă cea mai recentă lucrare a scriitoarei franceze Catherine Durandin. Volumul a fost lansat în toamna această la Chişinău, eu scriind mai înainte despre aceasta (vezi aici), ca urmare a faptului că am participat la lansare. Cartea a apărut în limba română încă înainte de a fi fost publicată în limba originală în ţara sa de origine, ceea ce este o premieră şi un lucru extraordinar pentru ţara noastră, şi ceea ce sugerează şi demonstrează totodată relaţiile foarte bune şi apropiate dintre scriitoare şi Editura Cartier.

Cartea este structurată în 8 capitole, urmată de cîteva articole de concluzii/constatări la sfârşit. Lucrarea începe cu un prim capitol în care este descrisă starea de lucruri conflictuală dintre Statele Unite şi Federaţia Rusă la etapa actuală (2007-2008 în lucrare). Pentru a înţelege starea recentă de lucruri, autoarea ne propune să ne întoarcem încă la perioada Războiului Rece, capitolele 2-8 reprezentînd analiza Statelor Unite şi în special a politicii lor externe în diferite perioade, structurate cronologic: perioada Războiului Rece, a destrămării lanţului socialist şi Războiului din Golf (1990-1991), a relansării rolului şi locului NATO în Europa (şi lume), venirii lui Bush junior la putere, Războaielor din Afghanistan şi Irak şi stării actuale de lucruri din SUA şi din lume.

Urmează 2 articole în care autoarea nu scapă anumite legături şi interese meschine ale administraţiei Bush în aşa numitul "război contra terorismului", precum şi lipsa perspectivelor cîştigării unui asemenea război, în care nu-i este cunoscut scopul. La final avem discursul inaugural al lui Barack Obama, precum şi o scurtă analiză a acestuia, ce ar avea mai mult rolul de a ne produce noi reflecţii decît a ne clarifica ceva.

Merită a fi menţionat că Republica Moldova este menţionată de 2 ori în lucrare, a 2 oară Moldovei fiindu-i dedicată tocmai 3 pagini! În aceste pagini scriitoarea franceză descrie destul de detaliat conflictul militar din Transnistria, precum şi (ne)importanţa acestuia, şi a altor conflicte îngheţate din spaţiul post-sovietic pentru Statele Unite la acea perioadă. Un moment interesant, care demonstrează, probabil, cum datorită relaţiilor bune a scriitoarei cu Editura Cartier, şi a atenţiei pe care editura i-o acordă (Cartier a mai publicat încă 2 lucrări a Catherine Durandin înainte), scriitoarea îşi îndreaptă tot mai mult atenţia şi asupra spaţiului dintre Prut şi Nistru, ceea ce e bine. Chiar foarte bine.

Cartea se citeşte extrem de uşor, avînd un stil fluent de exprimare. Nu mi-a luat, practic, nici o zi să o citesc. Pentru cei atraşi de istorie şi relaţii internaţionale, volumul îi va captiva extrem de uşor în citire. Dar chiar şi pentru ceilalţi, volumul ar putea prezenta, cred, o lectură destul de plăcută.

În privinţa cui i se adresează această lucrare, publicul-ţintă este de departe mult mai limitat decît, ca de exemplu în cazul "Despre geopoliticii" lui Serebrian. Dacă în cazul cărţii lui Serebrian ar fi preferabil ca câţi mai mulţi moldoveni să o citească, pentru a înţelege care e situaţia RM pe plan internaţional şi unde ar trebui să ne îndreptăm (UE, NATO), cartea doamnei Catherine Durandin, fiind centrată clar pe Statele Unite, se adresează şi poate fi recomandată doar unei nişe înguste de populaţie, care este interesată sau învaţă/lucrează în domeniul RI sau istoriei.

Astfel, personal aş recomanda, în mod special, această carte studenţilor şi masteranzilor de la Relaţii Internaţionale, pentru că le va aduce multă lumină în privinţa esenţei şi cauzelor politicii externe a Statelor Unite de la începutul secolului XXI. Şi nu numai lor, dar şi profesorilor care predau la RI, căci există încă unii, care deşi ne aflăm în secolul XXI, cu un deceniu trecut deja din acesta, continuă să analizeze şi descifreze politica externă şi acţiunile SUA în baza aceloraşi principii şi abordări neştiinţifice din timpul Uniunii Sovietice!!!

În al II rînd, cartea se adresează celor ce studiază istoria sau lucrează în acest domeniu, în special celor legaţi de istoria epocii contemporană. Şi în rest, o poate citi oricine care este interesat ca hobby de relaţiile internaţionale, politica internaţională, geopolitică şi istorie contemporană.

Studii europene? Pshaw!

Cică la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, există masterat Studii europene. Acesta a apărut, dacă nu mă înşel, un an jumate în urmă. Cei de la catedra Relaţii Internaţionale de la FRIŞPA, ori ca urmare a procesului Bologna, ori poate datorită unui ordin de sus, ori poate datorită "abundenţei" de studenţi ce se "aruncau" în a-şi face un masterat în domeniul relaţiilor internaţionale, au hotărît să lichideze vechiul masterat, care era simplu, Relaţii Internaţionale (iarăşi dacă nu mă înşel), şi să creeze tocmai 4 în domeniu: Teoria Relaţiilor Internaţionale, Studii diplomatice, Studii europene şi Studii strategice/internaţionale de dezvoltare (vedeţi aici).

Pe noi ne preocupă în special masteratul Studii europene. Acesta "este un masterat de profesie, orientat spre studierea aprofundată a problemelor regionale, (...). Programul cuprinde discipline fundamentale (5) (de parcă nu ar fi fost destule disciplinele fundamentale predate la studiile de licenţă în RI - remarca mea), de specializare (11), practica de specialitate şi teza de master(...). Necesitatea acesteia pe piaţa muncii reiese din cauza ascensiunii continue a proceselor multidimensionale de integrare în contextul globalizării; (...). Pe piaţa muncii, absolvenţii programului vor putea accede în calitate de expert analitic în structurile statale de profil, organizaţiile internaţionale, programe şi proiecte europene şi internaţionale. Mai multe citiţi aici.

Pe scurt, totul la faţă este bine şi frumos, de la program pînă la piaţa muncii. Dar în esenţă, chiar e aşa? Să analizăm substanţa (conţinutul) programului.

În primul semestru disciplinele care se predau la masterat Studii europene sunt: Sisteme Internaţionale, Concepţiile dezvoltării globale contemporane, Serviciul diplomatic şi consular, Rolul diplomaţiei practice în realizarea politicii externe şi Cadrul conceptual şi disciplinar al studiilor europene. Păi, din 5 discipline, numai una singură are ceva legătură cu studiile europene! Sistemele internaţionale ţin de Teoria RI, a 2 disciplină ţine de studii strategice de dezvoltare, iar Serviciul diplomatic şi consular şi Diplomaţia practică ţin exclusiv de Studiile diplomatice!!! Deci, în primul semestru, un masterand la studii europene FRIŞPA, USM, învaţă o singură disciplină de specializare.

În semestrul al II-lea disciplinele predate sunt: Istoria şi metodologia cercetării RI (ţine de masteratul Teoria RI), Prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor internaţionale (Teoria RI), Strategii europene comunitare: perspectivele pentru RM (Studii europene), Studiul politicilor migraţioniste internaţionale (ţine mai mult de Studii internaţionale de dezvoltare) şi Aspecte teoretico-metodologice ale proceselor integraţioniste (Studii europene, sau poate, mai bine zis, studii regionale). După cum se observă numai 2 disciplini ţin exclusiv de studiile europene, chiar se poate concluziona că numai una, ţinînd cont că procese integraţioniste se petrec şi în Africa, America Latină, Asia. Totuşi ultima disciplină a fost creată clar, după cît se pare, pentru studii europene. În privinţa disciplinelor cu conflictele sau cu migraţia, deşi e clar că vor atinge şi UE (politicile migraţioniste ale UE, sau de prevenire a conflictelor a UE), nu dau deloc impresia că ar fi fost create special pentru studii europene (observaţi că aceste disciplini se studiază şi la celelalte programe de masterat).

În semestrul al III-lea avem următoarele disciplini: Procesul decizional în UE (studii europene, dar, paradoxal, este predată la toate cele 4 programe de masterat), Probleme actuale ale dreptului internaţional (ciudat, pare că ţine de Teoria RI, dar nu se predă lor), Colaborarea economică în contextul integrării europene sau Politica investiţională europeană, una la alegere (de ce nu se studiază ambele, ţinînd cont că amîndouă ţin de Studii europene?), şi Colaborarea internaţională a serviciilor speciale/Protecţia proprietăţii intelectuale/Deontologia şi etica cercetătorului ştiinţific (orice ai alege, nimic nu ţine de SE). Din 4 disciplini, numai 2 ţin de Studii europene în semestrul al III-lea.

Dacă facem un total, în 2 ani de masterat Studii Europene, din cele 14 discipline predate, numai 5 ţin de integrarea europeană şi de UE (sic!). Şi unde-s cele 11 disciplini de specializare promise, oare? Iar dacă mai ţinem cont că disciplina de studii europene din I semestru e complet aiurea, şi după cît îmi dau seama şi ultima disciplină din semestrul al II-lea va fi la fel, un masterand la Studii Europene FRIŞPA, USM, va învaţa doar 3 disciplini serioase ce ţin de studiile europene. Şi ce fel de "expert analitic" pe problemele integrării europene va mai ieşi din el, oare?

După cum v-aţi dat seama, fraierul care studiază la Studii europene, şi care e complet nemulţumit de asta, sunt eu, cel care scrie acest articol. Din cele 5 disciplini care le studiez acum, în primul semestru, nu mă greşesc deloc cînd afirm că 4 din ele nu au nici o legătură cu studiile europene. Iar al 5, ce are legătură, e o bătaie de joc (părerea mea personală). Dar, ce e şi mai rău, ăsta e doar vîrful aisbergului, e doar problema de suprafaţă a ceea ce eu detest. În realitate, problemele sunt mult mai mari şi frustrările sunt mult mai adînci. Asta, deja, în alte articole (dacă vor fi, bineînţeles).

TV Publika

Cică postul de televiziune Realitatea TV se va numi la Chişinău "TV Publika". Azi, 6 noiembrie, Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA) a acordat licenţă de transmisie acestui post.

Nu ştiu cine şi pe baza căror raţionamente s-a denumit astfel postul, dar mie nu-mi place. Nu-mi place şi gata.

Iniţial am citit ştirea pe hotnews.md, crezînd că un post local, ratat (după denumire) s-a lansat la Chişinău. Apoi mai jos citesc că postul "Realitatea TV" este partenerul strategic al "TV Publika" în ce priveşte transferul de experienţă. Şi atunci mi-a apărut bănuiala: nu cumva e vorba de proiectul Realitatea TV la Chişinău? Rapid am accesat Unimedia, unde mi s-au confirmat din păcate temerile.

Nici nu ştiu ce nu-mi place la denumire. Poate e faptul că denumirea "TV Publika" îmi produce o primă imagine, instantanee, de televiziune rusească, sau de o televiziune locală falimentară, ce nu are prea multă imaginaţie în alegerea unei denumiri. Sau poate e vorba de acel kappa (k) care putea să fie simplu "c". Dar chiar şi denumirile de TV Publica sau TV Public, ceva parcă tot nu le ajunge. Observ că şi cei care comentează pe Unimedia nu sunt prea încîntaţi de denumire - deci nu sunt unicul nemulţumit. Dar fie.

Probabil că cei care au ales această denumire au vrut să insinueze formarea unei adevărate televiziuni publice, în condiţiile în care Moldova 1 nu şi-a îndeplinit niciodată cu succes acest rol. Probabil că acel kappa (k) a fost băgat în denumire cu scopul de a-i implica şi pe ruşi (precum şi toate minorităţile etnice), care să simtă postul ca unul al său, dar nu unul românesc, deci indirect antirus (căci în RM, tot ce este românesc este perceput indirect ca şi antirusesc, şi viceversa). Probabil.

Dar în fine ceea ce contează e calitatea, şi aici după cît se pare la TV Publika vor munci peste 120 de jurnalişti, majoritatea dintre ei foarte buni în meserie, cred. Doream iniţial să scriu că prima impresie, datorită denumirii, e negativă, dar în realitate aceasta e a doua.

Prima impresie, pozitivă, mi-am format-o în momentul în care am aflat că Sandu Grecu a semnat pentru Realitatea TV. Am, deşi nu îl cunosc real, o deosebită admiraţie faţă de Sandu, articolele sale avînd ceva deosebit de special în ele: ştie să-şi expună propria opinie lăsînd impresia de obiectivitate, de imparţialitate. Deşi foloseşte argumente care pot fi atacate, practic, de cel care le percepe (căci ele sunt formulate ascuns oarecum), aceleaşi argumente au o putere de convingere enormă, care te cuceresc pur şi simplu. Şi asta îl face, în opinia mea, un jurnalist adevărat, iar Realitatea TV, prin faptul că a apelat la dînsul, mi-a cauzat o primă impresie favorabilă ei.

A doua a fost să fie negativă. Dar TV Publika e de-abia la început, iar deja pe viitor vom vedea dacă va fi o televiziune bună/de succes sau nu...

La lansarea unei cărţi

Aseară am participat, din proprie iniţiativă şi curiozitate, la lansarea cărţii "Statele Unite şi lumea moştenite de Obama" de Catherine Durandin, ce a avut loc la Librăria din Centru, Cartier. Cartea scrisă de către autoare în franceză a apărut în premieră în română, nefiind publicată nici încă în ţara de origine, Franţa, după spusele redactorului şef al Editurei Cartier Emilian Galaicu-Păun. De asemenea la lansare a participat şi autoarea cărţii, ceea ce a făcut evenimentul mai excepţional şi plăcut totodată.

Am ajuns la librărie cu vreo 2 minute înainte de 18.00, fiind prezentă destul de multă lume. Aici mă aştepta o colegă de grupă de la FRIŞPA, cu care am răsfoit cele 2 cărţi cele mai noi apărute la Cartier: cartea sus-pomenită precum şi volumul "După douăzeci de ani de la căderea zidului" de Pierre Verluise. În timp ce le răsfoiam, în librărie şi-au făcut apariţia şi Ion Bărgan împreună cu un băiat de la FRIŞPA, ambii membri PL (deci colegi mie), Ion fiind şi un bun prieten mie. Acesta surprins plăcut să mă vadă, mi-a spus că parcă se aştepta să fiu şi eu aici, deşi personal nu înţeleg de unde se aştepta, ţinînd cont că pentru I dată eu m-am aflat la o lansare de carte :) .

Cîteva minute mai tîrziu s-a început lansarea cărţii. Dintîi a vorbit, puţin emoţionat şi ruşinat, domnul Ion Varta, istoric, care a analizat din punct de vedere istoric conţinutul cărţii. A urmat (geo)politologul Oleg Serebrian, care fiind şi un om politic, a vorbit fără "nici un pic de ruşine", adică fără emoţii, ca un om deprins cu publicul. Discursul său a fost unul destul de interesant, din păcate însă nimic nou sau excepţional pentru mine (ce bine că am făcut RI :D). A urmat Igor Munteanu, de la IDIS Viitorul, în final vorbind în franceză autoarea, doamna Catherine Durandin, care totodată a făcut şi o mică prezentare a volumului lui Pierre Verluise, lansat în aceeaşi zi cu cartea ei.

Au urmat autografele. Mi-am procurat rapid cartea şi m-am aşezat în rînd după autograf (destui de mulţi cumpărau cartea în acele momente). După ce mi-a semnat cartea, Catherine Durandin m-a întrebat dacă fac studii superioare în istorie şi unde studiez. I-am spus că m-am specializat în Relaţii Internaţionale la USM, istoria fiind un "hobby" de-al meu, aceasta spunîndu-mi că anul viitor va face un program de master în Franţa la istorie, la care vor putea să aplice şi studenţii moldoveni, astfel că dacă sunt interesat să fiu la curent. I-am mulţumit frumos pentru înştiinţare, rămînînd plăcut surprins de cît de simplă şi amabilă s-a dovedit a fi dumneaei.

Pe final pot spune că, ca I dată, mi-a plăcut destul de mult să particip la un asemenea eveniment. Este de o deosebită plăcere să fii alături de o lume atît de selectă şi erudită, majoritatea intelectuali, fiind înconjurat totodată de o mulţime de cărţi. E un sentiment unic, oarecum, şi plăcut, cel mai important. Cred şi sper să mai particip pe viitor la asemenea evenimente.

În continuare vă propun cîteva poze făcute de mine la eveniment:

Troleibuzele sunt goale...

De-abia azi, pentru I oară după majorarea costului biletelor la 1 octombrie, am folosit troleibuzul. Şi încă nu o dată, ci încă de 4 ori, astfel lăsînd aproape o bancnotă de 10 lei în vistieria RTEC.

Prima dată, la amiază, în drum spre universitate. Staţia de la care urma să iau troleul era, ciudat, goală, şi, şi mai interesant, pînă am aşteptat (nu puţin timp) numărul (troleului) necesar am fost mai tot timpul singur, cei 3-4 oameni ce se mai opriseră aici luînd repede unul din troleurile ce veneau.

5, 4, 22 lung, 1, 8, 22 şi într-un final 18-le aşteptat. Toate troleibuzurile ce au trecut erau aproape goale, cu scaune multe libere - doar în cel de-al 2-lea troleibuz 22 erau cîţiva oameni în picioare, dar avînd încă destul de mult spaţiu liber.

Urc în 18. Multe scaune libere. Mă aşez cu plăcere pe unul, întrebîndu-mă curios dacă voi avea ocazia să stau pînă la destinaţie pe el sau troleul se va umple şi voi ceda locul, cum consider că e şi normal, unei persoane mai în vîrstă. Pînă atunci trebuie să mă achit, şi scot 2 lei. Mă simt oarecum straniu, neobişnuit, parcă nevenindu-mi să cred că biletul e dublu de cît a fost. Întind parcă neîncrezut taxatoarei banii. Aceasta îi ia, îi despătureşte uitîndu-se atent la ei, de parcă ar verifica suma, şi îmi întinde biletul. Deci, e 2 lei... Şi pe bilet scrie asta.

Pînă la staţia unde urma să cobor troleibuzul s-a umplut binişor, totuşi cu destul spaţiu între persoane. Puţinii bătrîni care urcaseră îşi găsiseră loc pe alte scaune, astfel că am stat pînă la final pe scaun. Interesant e că o bunicuţă nu a plătit, spunîndu-i taxatoarei, clar şi răspicat pe româneşte, că nu are. Deşi taxatoarea i-a replicat de ce se plimbă, nu a obligat-o şi nici nu s-a certat cu ea ca să plătească.

La întoarcere acasă de asemenea troleul luat era extrem de liber, dîndu-mi speranţa că mereu de cîte ori mă voi întoarce de la universitate îmi voi putea odihni ciolanele obosite pe un scaun :D . Şi în al 3 luat mai tîrziu, de-acasă spre Editura Cartier, au fost scaune libere. De-abia spre seară, cînd ploua, staţiile şi troleibuzurile erau mai pline cu oameni, majoritatea probabil care se întorceau de la lucru, dar în nici un caz îmbulzeală.

Concluzii?

1) Este neobişnuit şi neplăcut să achiţi 2 lei pe bilet, asta după ce atîta timp te deprinseşi cu un leu. Timpul însă mă/ne va obişnui, căci nu văd/cred ca preţul biletelor să fie coborît cumva vreodată;

2) Numărul celor care călătoresc cu troleul s-a micşorat, şi nu cred că tare mă greşesc, cu aproape jumătate din cîţi călătoreau înainte de 1 octombrie. Poate o parte au migrat la rutiere, care au rămas la fel de incomode ca înainte, sau cel mai probabil pensionarii au terminat cu "turismul" prin capitală, dar un lucru e cert: troleibuzurile au devenit mult mai libere, şi ca rezultat mult mai confortabile. A dispărut acea îmbulzeală umilitoare din trolee, care distrugea psihic oamenii.

În fine, pot spune că dacă situaţia va rămîne la fel pe viitor, în sensul că troleurile nu vor mai fi îmbîcşite de oameni, ci destul de libere, dacă nu cu scaune libere, cel puţin cu spaţiu destul între oamenii în picioare, atunci actul CMC de a fi dublat preţul biletului la troleibuz mi se va părea unul bun şi eficient.

Deşi îmi voi atrage furia comuniştilor şi a pensionarilor, cred că s-a făcut un lucru bun cu anularea privilegiilor lor (totuşi aş fi susţinut ca aceştia să fi fost în continuare privilegiaţi şi să achite doar jumătate din preţul biletului, pentru că şi-aşa s-ar fi diminuat considerabil călătoriile lor cu troleul, dar şi furia şi frustrarea lor ar fi fost mai mică), aceasta ducînd direct la micşorarea numărului celor care călătoresc cu troleul aiurea şi în rezultat, la creşterea confortabilităţii unei călătorii în troleibuz.

Lucescule, poate pleci?

Aseară Lucescu a strălucit. A strălucit în mediocritatea valorii sale. Rezultatul de ieri seară nu este unul deloc accidental, care ar rupe şirul "succeselor" lui Lucescu, cum aţi zice unii din voi. Este o urmare logică a jocului dezastruos practicat de echipa naţională a României în mandatul lui Răzvan, precum şi înaintea acestuia, de asemenea...

Începînd cu debutul său "victorios", care ar fi servit de un nou început pentru unii, în care eu mi-am permis totuşi să-l critic sfîrşind prin a fi criticat, urmând cu "spectaculoasa" (datorită golului lui Ghioane) victorie din Ungaria, în care România, în special în repriza a 2, nu a avut nici o fază de atac, urmând cu o remiză în deplasare cu "marea forţă - vicecampioană a lumii" (ce ne mai place să ne ascundem în spatele unor asemenea sintagme) Franţa, în care noi avînd nevoie de victorie ne-am baricadat în propriul teren, apoi nereuşind să batem acasă Austria, o Austrie care, diferenţă de mentalitate, au avut şi ei nevoie de victorie, dar care nu s-a baricadat în jumătatea lor de teren şi obţinînd un punct cu desăvîrşire meritat (nu ca noi la Paris), şi culminînd cu meciul de aseară, în care am încasat 5 boabe (aceasta poate e un accident), nereuşind să marcăm măcar un gol (iată asta nu e accident), România a practicat constant un joc dezastruos sub conducerea lui Răzvan Lucescu.

Şi ce e mai rău, pentru cine are logică, se observă clar o traiectorie descendentă în parcursul echipei naţionale sub cîrma lui Răzvan. Începînd cu meciul cu Lituania, pe care îl puteam termina şi cu 5 la 0 (de nu ar fi fost Marica un egoist cu fiţe), dar şi prost, continuînd la cel cu Ungaria unde am jucat execrabil, salvîndu-ne (mai degrabă pe el, pe Lucescu) rezultatul, apoi cu Franţa unde rezultatul cît de cît e acceptabil, apoi urmând eşecul (nu semieşec) cu Austria, pentru ca să ajungem să "strălucim" în meciul cu Serbia, se observă, că la şi nivel de joc, dar şi rezultate, România joacă pe o linie descendentă, mai prost şi tot mai prost... La moment, practic Lucescu, după înfrîngerea umilitoare de ieri, se află în aceeaşi situaţie cu a lui Piţurcă din aprilie acest an.

A, da, ştiu ce îmi veţi replica pe moment, că calificarea, adică şansele la locul 1 şi 2 le-am pierdut sub Piţurcă. Foarte corect. Dar tot atît de corect e că şi şansa de a ocupa locul 3, şi chiar şi 4, am pierdut-o sub comanda lui Răzvan Lucescu. Şi atunci, cu ce e mai bun Lucescu decît Piţurcă? Cu nimic. Din contra, părerea mea este că Piţurcă, cu experienţa şi rezultatele sale, este un antrenor mult mai bun decît Răzvan. Pur şi simplu acesta deja pierduse controlul asupra echipei, atunci cînd pierduse cele 2 meciuri în primăvară. Ceea ce de fapt o păţeşte şi Răzvan, care, în opinia mea, se află în aceeaşi situaţie acum ca şi Piţurcă în primăvară. Şi, dacă Piţurcă a fost demis, de ce nu este demis şi acesta? Pentru că are un alt obiectiv, acela de a ne prăvăli şi în campania de calificare la Euro 2012?

Să fim serioşi, nu am nimic împotriva lui Lucescu. Nici nu zic că e un antrenor slab, prost, etc. Este un antrenor bun, pentru a antrena Rapidul, Braşovul, dar în nici un caz naţionala României. Este prea mic pentru o sarcină aşa de mare. Plus că s-a demonstrat destul de bine că nu este nici pe aproape salvatorul unei Românii în dezorientare după perioada Piţurcă, ci din contra, o parte a problemei, dacă a ajuns să fie contestat şi de oameni serioşi în fotbal, nu numai de zerouri ca Borcea, Becali.

Eu speram, şi încă mai sper, ca Lucescu să înţeleagă că nu e salvatorul României şi îşi va da desinestătător demisia. Nu are el experienţa, calităţile, puterea, şi cel mai important valoarea de a schimba faţa României, ţinînd cont că el însuşi face parte din această faţă deplorabilă a fotbalului românesc. Avem nevoie de cineva din afara sistemului. Avem nevoie de un străin. Care să fie diferit, şi să ne ofere o alternativă, o alternativă la ceea ce suntem.

Şi totuşi, nu va fi de-ajuns. Pentru că va mai fi nevoie şi de o decapitare, o decapitare a himerelor din fotbalul românesc: Mircea Sandu, Dragomir, clanul Becali, Borcea, etc...

P.S. Să nu credeţi că am scris acest articol sub impresia meciului de ieri, orbit de furie, frustrare, umilinţă şi lipsit de raţionalitate. Nici pe aproape. Pentru că nici nu am urmărit meciul, ci, în locul acestuia, o comedie bună cu David Duchovny la canalul 2 Plus. Vă întrebaţi cum s-a întîmplat asta? Simplu. Mi-a fost de-ajuns să citesc afirmaţiile lui Răzvan Lucescu înainte de meci pe Gazeta Sporturilor, pentru ca să-mi dau seama că va fi o bătaie de joc. Am anticipat faptul că România va pierde (nu am anticipat însă şi că va pierde luînd tocmai 5 goluri). Şi dacă ştiam că România nu va juca mai nimic, ce rost mai avea să privesc meciul?

Lupu - cal troian? (partea a II-a)

De asemenea şi celelalte afirmaţii ale domnului Lupu, gen "majoritatea absolută a populaţiei se identifică ca moldoveni", sunt discutabile (recensământul din 2004 nu poate fi adus ca argument solid), părînd a fi fix în fix preluate de la comunişti, din barca cărora Lupu a şi făcut parte ani buni. Acestea pot să însemne că ori Lupu încearcă să atragă voturi din partea comuniştilor (varianta cea mai credibilă tuturor pe moment), ori că în Alianţa pentru Integrare Europeană există disensiuni majore (să nu fi existat această variantă, acest articol nu-şi avea rostul).

Vreo 4-5 zile în urmă am purtat o discuţie cu un băiat pe mess, cu care rareori mă întîlnesc. Şi îl întreb şi eu aşa ce părere are de AIE. Acesta îmi spune că e pesimist şi crede că se va destrăma. Întreb: de ce? Îmi răspunde că Filat şi Ghimpu tare nu se împacă cu Lupu. Mirat, îl întreb de unde a scos asta, că parcă în toată presa (în afară de cea comunistă) nu e nici o ştire de genul ăsta. Iniţial nedorind să-mi răspundă, îmi spune apoi că mama sa cunoaşte o persoană din PLDM (nu dau nume), ce a şi intrat în Parlament, deci e deputat acum, care i-ar fi spus că Ghimpu şi Filat s-ar certa cu Lupu pe mult mai multe probleme decît noi cunoşteam, nu numai pe NATO, CSI sau problema limbii, istoriei, etc.

Şi atunci am căzut pe gânduri, căci nu am motive să nu-l cred. Mai ales că Alexandru Cozer a şi remarcat corect într-un articol de-al său: "Sunt şanse mari ca Lupu să devină şef al statului. Atunci guvernul Filat chiar s-ar trezi într-un pericol iminent: Lupu şi comuniştii să-şi dea interesele pe faţă, să destituie actualul guvern şi să instituie unul format din PCRM şi PD. Nu i-ar împiedica nimic să facă asta, iar Moldova atunci chiar s-ar pierde într-o gaură fără fund..."

Majoritatea probabil îmi veţi replica prin 2 argumente: dacă Lupu era trădător, el se alia de la început cu comuniştii, căci PCRM + PD = 61 mandate, plus că dacă Lupu chiar va trăda Alianţa, el îşi va compromite cariera politică, avînd soarta lui Roşca. Argumente ce pot fi uşor demontate, zic eu.

De ce? Simplu. Chiar dacă PCRM + PD = 61 mandate, asta nu avea să fie egal cu Lupu. Adică, sunt sigur că dacă Lupu făcea alianţă cu comuniştii, unii din membrii PDM ce au intrat în Legislativ la sigur nu ar fi susţinut această alianţă şi nu l-ar fi votat pe Lupu preşedinte (de ex, Serebrian, precum şi alţii sunt). Astfel, lui Lupu i-a rămas doar varianta partidelor liberale, cu care a şi făcut alianţă.

În privinţa trădării şi că Lupu v-a împărtăşi soarta lui Roşca, voi repeta cuvintele unui profesor de-al meu de la universitate: "În politică trebuie aşa să amăgeşti populaţia, încît ea încă să-ţi şi mulţumească apoi pentru asta". Ceea ce coaliţia democratică şi nu a ştiut să facă în cazul majorării tarifelor, atrăgîndu-şi indignarea şi frustarea chişinăuienilor, de exemplu.

În cazul lui Lupu, acesta ar putea să pună cît mai multe beţe în roată guvernului Filat, astfel încît acesta să fie ineficient, şi într-un final Lupu să pară că ar fi fost nevoit să facă alianţă cu comuniştii, pentru a asigura "stabilitatea" Republicii Moldova. Astfel Lupu va ieşi chiar salvator, pentru instituirea unui nou guvern comuniştii avînd nevoie de doar 4 oameni de la PDM (48 + 4 = 52), ceea ce e ca şi făcut din cei 13 "democraţi" din Parlament...