joi, 31 decembrie 2009

Anul 2009 pentru mine

Au mai rămas cîteva ore până la venirea Anului Nou. În Noua Zeelandă, Australia, Asia Centrală şi de Est anul 2010 a şi venit deja, şi se apropie rapid şi de noi, de Europa, de Republica Moldova, astfel că voi profita de ultimile ore ale anului 2009 pentru a spune cum a fost acesta pentru mine.

Prima impresie ar fi că a fost unul greu, ţinînd cont de mulţimea de evenimente şi probleme stresante de care am avut parte: sfîrşit de universitate, studii de licenţă (teza de licenţă ce am început-o să o fac tîrziu, practica încheiată agresiv de evenimentele din aprilie, examenele de stat, etc), 2 campanii (în care m-am implicat mai mult sau mai puţin) şi alegeri electorale, în mijlocul cărora s-au aflat evenimentele incadescente din aprilie, precum şi teroarea ce a urmat, moartea lui Lucky, câinele meu, de care am fost ataşaţi întreaga familie, apoi examenul pentru intrarea la masterat (iarăşi cu miză - la buget), un masterat ce s-a dovedit a fi dezamăgitor şi m-a frustat rău de tot, precum şi o mulţime de alte evenimente şi probleme de care am avut parte în acest an.

Însă, paradoxal sau nu, la o analiză mai profundă îmi dau seama că m-am descurcat excelent cu toate, şi, în fine, am reuşit să ies cu rezultate mult mai bune decît m-aş fi aşteptat din toate problemele şi sarcinile avute. Toate acestea mă conving de faptul că principala trăsătură a anului 2009 pentru mine este aceea că acest an a fost cel mai intens an din viaţa mea, unul extrem de epuizant, în care însă am trăit viaţa la maximum, şi în care am fost implicat emoţional destul de puternic, descoperind şi că am o enormă energie psihică în mine. În fine, pe toate planurile care mă interesau am ieşit parcă destul de bine, şi dacă îl privesc şi pe cel legat de societate, am reuşit să înlăturăm regimul lui Voronin şi să realizăm acea mare schimbare, care, într-un anumit fel, a dat un alt sens vieţii noastre, reîntorcîndu-ne speranţa unei vieţi mai bune chiar aici, în Republica Moldova.

În fine, anul acesta m-a învăţat să mă cunosc mult mai bine pe mine însumi, despre care sunt atuurile şi punctele slabe ale mele, care sunt lucrurile care îmi plac şi care îmi displac. Şi deşi încă nu am determinat despre care e ţelul, scopul meu în viaţă, am reuşit să-mi organizez şi prioritizez gîndurile şi anumite dorinţe, şi în final să mă accept mai bine pe mine însumi aşa cum sunt, bun sau rău, dar perseverînd în perfecţionarea mea şi lichidarea punctelor mele slabe.

În privinţa Anului Nou, nu mă aştept la lucruri extraordinare, sau la lucruri într-adevăr noi. Anul 2010 cel mai probabil va fi o continuare firească a aceloraşi evenimente şi tendinţe din 2009: pentru mine la sigur, căci simt că merg în direcţia bună; societatea la fel, căci se înşală amarnic cei care cred că comuniştii nu mai contează. 2010 s-ar putea să fie tot atît de greu şi intens ca şi 2009, şi pe plan personal, pentru mine, căci îmi propun şi o mare provocare, aceea de a-mi găsi un job, cît şi pentru întreaga societate, căci ne aşteaptă din nou alegeri, precum şi resimţirea pe deplin a consecinţelor crizei economice ce ne-a lovit în 2009.

Dar cel mai important e că avem speranţă, şi că trebuie să luptăm să protejăm, precum şi să cîştigăm ceea ce pentru noi are într-adevăr importanţă. Aşa că, vă urez un An Nou cît mai Fericit, în care să reuşim să ne împlinim sau să mai facem careva paşi către acele vise pe care fiecare le are! La Mulţi Ani Tuturor!

miercuri, 30 decembrie 2009

În vacanţă... deci, la lucru!

Am intrat în vacanţă. Luni, 28 decembrie, am dat cu brio şi ultimul examen şi am finalizat semestrul I de la masterat. Îmi place sistemul ăsta de la FRIŞPA, de a da examenele (şi la licenţă, şi la masterat) înainte de Anul Nou, altfel spus, de a nu intra în noul an cu treburi neterminate.

Am un prieten ce învaţă la Universitatea Agrară: 3 examene le-a dat acum, altele 3 le va da după vacanţă. Un altul, ce învaţă la Universitatea Tehnică, în genere dă toate examenele după Anul Nou. Vacanţa se primeşte ca o ruptură dintre lecţiile la zi şi examene: rămîi cu îngrijorările examenelor ce urmează să le ai, şi nu te poţi deconecta totalmente de la preocupările legate de universitate. Nu ştiu, poate mi se pare mie că e aşa, dar ştiu că-mi place modalitatea aceasta de programare a examenelor la FRIŞPA: îmi permite ca în cele 3 săptămâni de vacanţă să-mi şterg din minte toate grijile şi responsabilităţile legate de universitate în calitatea mea de masterand, şi să mă relaxez "completamente" :).

În privinţa blogului, nu am mai scris din 13 decembrie. În mare parte îmi justific (şi mie însumi) această inactivitate prin prioritatea acordată examenelor. În realitate, cauzele sunt mai multe, dar nu vreau să le precizez sau detaliez aici. Cert este, că dacă tot am intrat în vacanţă, voi acorda mai multă atenţie blogului meu, şi voi încerca să scriu mai des. Totodată, poate, voi şi înlătura acei factori care mă reţin în a posta mai des pe blog, şi mă voi motiva să scriu mai des în anul viitor. Poate, voi reuşi să-mi transform blogul într-unul mai activ. Deci, la lucru (pe blog) :).

duminică, 13 decembrie 2009

Statele Unite şi lumea moştenite de Obama


"Statele Unite şi lumea moştenite de Obama" reprezintă cea mai recentă lucrare a scriitoarei franceze Catherine Durandin. Volumul a fost lansat în toamna această la Chişinău, eu scriind mai înainte despre aceasta (vezi aici), ca urmare a faptului că am participat la lansare. Cartea a apărut în limba română încă înainte de a fi fost publicată în limba originală în ţara sa de origine, ceea ce este o premieră şi un lucru extraordinar pentru ţara noastră, şi ceea ce sugerează şi demonstrează totodată relaţiile foarte bune şi apropiate dintre scriitoare şi Editura Cartier.

Cartea este structurată în 8 capitole, urmată de cîteva articole de concluzii/constatări la sfârşit. Lucrarea începe cu un prim capitol în care este descrisă starea de lucruri conflictuală dintre Statele Unite şi Federaţia Rusă la etapa actuală (2007-2008 în lucrare). Pentru a înţelege starea recentă de lucruri, autoarea ne propune să ne întoarcem încă la perioada Războiului Rece, capitolele 2-8 reprezentînd analiza Statelor Unite şi în special a politicii lor externe în diferite perioade, structurate cronologic: perioada Războiului Rece, a destrămării lanţului socialist şi Războiului din Golf (1990-1991), a relansării rolului şi locului NATO în Europa (şi lume), venirii lui Bush junior la putere, Războaielor din Afghanistan şi Irak şi stării actuale de lucruri din SUA şi din lume.

Urmează 2 articole în care autoarea nu scapă anumite legături şi interese meschine ale administraţiei Bush în aşa numitul "război contra terorismului", precum şi lipsa perspectivelor cîştigării unui asemenea război, în care nu-i este cunoscut scopul. La final avem discursul inaugural al lui Barack Obama, precum şi o scurtă analiză a acestuia, ce ar avea mai mult rolul de a ne produce noi reflecţii decît a ne clarifica ceva.

Merită a fi menţionat că Republica Moldova este menţionată de 2 ori în lucrare, a 2 oară Moldovei fiindu-i dedicată tocmai 3 pagini! În aceste pagini scriitoarea franceză descrie destul de detaliat conflictul militar din Transnistria, precum şi (ne)importanţa acestuia, şi a altor conflicte îngheţate din spaţiul post-sovietic pentru Statele Unite la acea perioadă. Un moment interesant, care demonstrează, probabil, cum datorită relaţiilor bune a scriitoarei cu Editura Cartier, şi a atenţiei pe care editura i-o acordă (Cartier a mai publicat încă 2 lucrări a Catherine Durandin înainte), scriitoarea îşi îndreaptă tot mai mult atenţia şi asupra spaţiului dintre Prut şi Nistru, ceea ce e bine. Chiar foarte bine.

Cartea se citeşte extrem de uşor, avînd un stil fluent de exprimare. Nu mi-a luat, practic, nici o zi să o citesc. Pentru cei atraşi de istorie şi relaţii internaţionale, volumul îi va captiva extrem de uşor în citire. Dar chiar şi pentru ceilalţi, volumul ar putea prezenta, cred, o lectură destul de plăcută.

În privinţa cui i se adresează această lucrare, publicul-ţintă este de departe mult mai limitat decît, ca de exemplu în cazul "Despre geopoliticii" lui Serebrian. Dacă în cazul cărţii lui Serebrian ar fi preferabil ca câţi mai mulţi moldoveni să o citească, pentru a înţelege care e situaţia RM pe plan internaţional şi unde ar trebui să ne îndreptăm (UE, NATO), cartea doamnei Catherine Durandin, fiind centrată clar pe Statele Unite, se adresează şi poate fi recomandată doar unei nişe înguste de populaţie, care este interesată sau învaţă/lucrează în domeniul RI sau istoriei.

Astfel, personal aş recomanda, în mod special, această carte studenţilor şi masteranzilor de la Relaţii Internaţionale, pentru că le va aduce multă lumină în privinţa esenţei şi cauzelor politicii externe a Statelor Unite de la începutul secolului XXI. Şi nu numai lor, dar şi profesorilor care predau la RI, căci există încă unii, care deşi ne aflăm în secolul XXI, cu un deceniu trecut deja din acesta, continuă să analizeze şi descifreze politica externă şi acţiunile SUA în baza aceloraşi principii şi abordări neştiinţifice din timpul Uniunii Sovietice!!!
În al II rînd, cartea se adresează celor ce studiază istoria sau lucrează în acest domeniu, în special celor legaţi de istoria epocii contemporană. Şi în rest, o poate citi oricine care este interesat ca hobby de relaţiile internaţionale, politica internaţională, geopolitică şi istorie contemporană.

duminică, 29 noiembrie 2009

Studii europene? Pshaw!


Cică la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, există masterat Studii europene. Acesta a apărut, dacă nu mă înşel, un an jumate în urmă. Cei de la catedra Relaţii Internaţionale de la FRIŞPA, ori ca urmare a procesului Bologna, ori poate datorită unui ordin de sus, ori poate datorită "abundenţei" de studenţi ce se "aruncau" în a-şi face un masterat în domeniul relaţiilor internaţionale, au hotărît să lichideze vechiul masterat, care era simplu, Relaţii Internaţionale (iarăşi dacă nu mă înşel), şi să creeze tocmai 4 în domeniu: Teoria Relaţiilor Internaţionale, Studii diplomatice, Studii europene şi Studii strategice/internaţionale de dezvoltare (vedeţi aici).

Pe noi ne preocupă în special masteratul Studii europene. Acesta "este un masterat de profesie, orientat spre studierea aprofundată a problemelor regionale, (...). Programul cuprinde discipline fundamentale (5) (de parcă nu ar fi fost destule disciplinele fundamentale predate la studiile de licenţă în RI - remarca mea), de specializare (11), practica de specialitate şi teza de master(...). Necesitatea acesteia pe piaţa muncii reiese din cauza ascensiunii continue a proceselor multidimensionale de integrare în contextul globalizării; (...). Pe piaţa muncii, absolvenţii programului vor putea accede în calitate de expert analitic în structurile statale de profil, organizaţiile internaţionale, programe şi proiecte europene şi internaţionale. Mai multe citiţi aici.
Pe scurt, totul la faţă este bine şi frumos, de la program pînă la piaţa muncii. Dar în esenţă, chiar e aşa? Să analizăm substanţa (conţinutul) programului.

În primul semestru disciplinele care se predau la masterat Studii europene sunt: Sisteme Internaţionale, Concepţiile dezvoltării globale contemporane, Serviciul diplomatic şi consular, Rolul diplomaţiei practice în realizarea politicii externe şi Cadrul conceptual şi disciplinar al studiilor europene. Păi, din 5 discipline, numai una singură are ceva legătură cu studiile europene! Sistemele internaţionale ţin de Teoria RI, a 2 disciplină ţine de studii strategice de dezvoltare, iar Serviciul diplomatic şi consular şi Diplomaţia practică ţin exclusiv de Studiile diplomatice!!! Deci, în primul semestru, un masterand la studii europene FRIŞPA, USM, învaţă o singură disciplină de specializare.

În semestrul al II-lea disciplinele predate sunt: Istoria şi metodologia cercetării RI (ţine de masteratul Teoria RI), Prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor internaţionale (Teoria RI), Strategii europene comunitare: perspectivele pentru RM (Studii europene), Studiul politicilor migraţioniste internaţionale (ţine mai mult de Studii internaţionale de dezvoltare) şi Aspecte teoretico-metodologice ale proceselor integraţioniste (Studii europene, sau poate, mai bine zis, studii regionale). După cum se observă numai 2 disciplini ţin exclusiv de studiile europene, chiar se poate concluziona că numai una, ţinînd cont că procese integraţioniste se petrec şi în Africa, America Latină, Asia. Totuşi ultima disciplină a fost creată clar, după cît se pare, pentru studii europene. În privinţa disciplinelor cu conflictele sau cu migraţia, deşi e clar că vor atinge şi UE (politicile migraţioniste ale UE, sau de prevenire a conflictelor a UE), nu dau deloc impresia că ar fi fost create special pentru studii europene (observaţi că aceste disciplini se studiază şi la celelalte programe de masterat).

În semestrul al III-lea avem următoarele disciplini: Procesul decizional în UE (studii europene, dar, paradoxal, este predată la toate cele 4 programe de masterat), Probleme actuale ale dreptului internaţional (ciudat, pare că ţine de Teoria RI, dar nu se predă lor), Colaborarea economică în contextul integrării europene sau Politica investiţională europeană, una la alegere (de ce nu se studiază ambele, ţinînd cont că amîndouă ţin de Studii europene?), şi Colaborarea internaţională a serviciilor speciale/Protecţia proprietăţii intelectuale/Deontologia şi etica cercetătorului ştiinţific (orice ai alege, nimic nu ţine de SE). Din 4 disciplini, numai 2 ţin de Studii europene în semestrul al III-lea.

Dacă facem un total, în 2 ani de masterat Studii Europene, din cele 14 discipline predate, numai 5 ţin de integrarea europeană şi de UE (sic!). Şi unde-s cele 11 disciplini de specializare promise, oare? Iar dacă mai ţinem cont că disciplina de studii europene din I semestru e complet aiurea, şi după cît îmi dau seama şi ultima disciplină din semestrul al II-lea va fi la fel, un masterand la Studii Europene FRIŞPA, USM, va învaţa doar 3 disciplini serioase ce ţin de studiile europene. Şi ce fel de "expert analitic" pe problemele integrării europene va mai ieşi din el, oare?

După cum v-aţi dat seama, fraierul care studiază la Studii europene, şi care e complet nemulţumit de asta, sunt eu, cel care scrie acest articol. Din cele 5 disciplini care le studiez acum, în primul semestru, nu mă greşesc deloc cînd afirm că 4 din ele nu au nici o legătură cu studiile europene. Iar al 5, ce are legătură, e o bătaie de joc (părerea mea personală). Dar, ce e şi mai rău, ăsta e doar vîrful aisbergului, e doar problema de suprafaţă a ceea ce eu detest. În realitate, problemele sunt mult mai mari şi frustrările sunt mult mai adînci. Asta, deja, în alte articole (dacă vor fi, bineînţeles).

vineri, 6 noiembrie 2009

TV Publika

Cică postul de televiziune Realitatea TV se va numi la Chişinău "TV Publika". Azi, 6 noiembrie, Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA) a acordat licenţă de transmisie acestui post.
Nu ştiu cine şi pe baza căror raţionamente s-a denumit astfel postul, dar mie nu-mi place. Nu-mi place şi gata.

Iniţial am citit ştirea pe hotnews.md, crezînd că un post local, ratat (după denumire) s-a lansat la Chişinău. Apoi mai jos citesc că postul "Realitatea TV" este partenerul strategic al "TV Publika" în ce priveşte transferul de experienţă. Şi atunci mi-a apărut bănuiala: nu cumva e vorba de proiectul Realitatea TV la Chişinău? Rapid am accesat Unimedia, unde mi s-au confirmat din păcate temerile.

Nici nu ştiu ce nu-mi place la denumire. Poate e faptul că denumirea "TV Publika" îmi produce o primă imagine, instantanee, de televiziune rusească, sau de o televiziune locală falimentară, ce nu are prea multă imaginaţie în alegerea unei denumiri. Sau poate e vorba de acel kappa (k) care putea să fie simplu "c". Dar chiar şi denumirile de TV Publica sau TV Public, ceva parcă tot nu le ajunge. Observ că şi cei care comentează pe Unimedia nu sunt prea încîntaţi de denumire - deci nu sunt unicul nemulţumit. Dar fie.

Probabil că cei care au ales această denumire au vrut să insinueze formarea unei adevărate televiziuni publice, în condiţiile în care Moldova 1 nu şi-a îndeplinit niciodată cu succes acest rol. Probabil că acel kappa (k) a fost băgat în denumire cu scopul de a-i implica şi pe ruşi (precum şi toate minorităţile etnice), care să simtă postul ca unul al său, dar nu unul românesc, deci indirect antirus (căci în RM, tot ce este românesc este perceput indirect ca şi antirusesc, şi viceversa). Probabil.

Dar în fine ceea ce contează e calitatea, şi aici după cît se pare la TV Publika vor munci peste 120 de jurnalişti, majoritatea dintre ei foarte buni în meserie, cred. Doream iniţial să scriu că prima impresie, datorită denumirii, e negativă, dar în realitate aceasta e a doua.

Prima impresie, pozitivă, mi-am format-o în momentul în care am aflat că Sandu Grecu a semnat pentru Realitatea TV. Am, deşi nu îl cunosc real, o deosebită admiraţie faţă de Sandu, articolele sale avînd ceva deosebit de special în ele: ştie să-şi expună propria opinie lăsînd impresia de obiectivitate, de imparţialitate. Deşi foloseşte argumente care pot fi atacate, practic, de cel care le percepe (căci ele sunt formulate ascuns oarecum), aceleaşi argumente au o putere de convingere enormă, care te cuceresc pur şi simplu. Şi asta îl face, în opinia mea, un jurnalist adevărat, iar Realitatea TV, prin faptul că a apelat la dînsul, mi-a cauzat o primă impresie favorabilă ei.

A doua a fost să fie negativă. Dar TV Publika e de-abia la început, iar deja pe viitor vom vedea dacă va fi o televiziune bună/de succes sau nu...

marți, 20 octombrie 2009

La lansarea unei cărţi


Aseară am participat, din proprie iniţiativă şi curiozitate, la lansarea cărţii "Statele Unite şi lumea moştenite de Obama" de Catherine Durandin, ce a avut loc la Librăria din Centru, Cartier. Cartea scrisă de către autoare în franceză a apărut în premieră în română, nefiind publicată nici încă în ţara de origine, Franţa, după spusele redactorului şef al Editurei Cartier Emilian Galaicu-Păun. De asemenea la lansare a participat şi autoarea cărţii, ceea ce a făcut evenimentul mai excepţional şi plăcut totodată.

Am ajuns la librărie cu vreo 2 minute înainte de 18.00, fiind prezentă destul de multă lume. Aici mă aştepta o colegă de grupă de la FRIŞPA, cu care am răsfoit cele 2 cărţi cele mai noi apărute la Cartier: cartea sus-pomenită precum şi volumul "După douăzeci de ani de la căderea zidului" de Pierre Verluise. În timp ce le răsfoiam, în librărie şi-au făcut apariţia şi Ion Bărgan împreună cu un băiat de la FRIŞPA, ambii membri PL (deci colegi mie), Ion fiind şi un bun prieten mie. Acesta surprins plăcut să mă vadă, mi-a spus că parcă se aştepta să fiu şi eu aici, deşi personal nu înţeleg de unde se aştepta, ţinînd cont că pentru I dată eu m-am aflat la o lansare de carte :) .

Cîteva minute mai tîrziu s-a început lansarea cărţii. Dintîi a vorbit, puţin emoţionat şi ruşinat, domnul Ion Varta, istoric, care a analizat din punct de vedere istoric conţinutul cărţii. A urmat (geo)politologul Oleg Serebrian, care fiind şi un om politic, a vorbit fără "nici un pic de ruşine", adică fără emoţii, ca un om deprins cu publicul. Discursul său a fost unul destul de interesant, din păcate însă nimic nou sau excepţional pentru mine (ce bine că am făcut RI :D). A urmat Igor Munteanu, de la IDIS Viitorul, în final vorbind în franceză autoarea, doamna Catherine Durandin, care totodată a făcut şi o mică prezentare a volumului lui Pierre Verluise, lansat în aceeaşi zi cu cartea ei.

Au urmat autografele. Mi-am procurat rapid cartea şi m-am aşezat în rînd după autograf (destui de mulţi cumpărau cartea în acele momente). După ce mi-a semnat cartea, Catherine Durandin m-a întrebat dacă fac studii superioare în istorie şi unde studiez. I-am spus că m-am specializat în Relaţii Internaţionale la USM, istoria fiind un "hobby" de-al meu, aceasta spunîndu-mi că anul viitor va face un program de master în Franţa la istorie, la care vor putea să aplice şi studenţii moldoveni, astfel că dacă sunt interesat să fiu la curent. I-am mulţumit frumos pentru înştiinţare, rămînînd plăcut surprins de cît de simplă şi amabilă s-a dovedit a fi dumneaei.

Pe final pot spune că, ca I dată, mi-a plăcut destul de mult să particip la un asemenea eveniment. Este de o deosebită plăcere să fii alături de o lume atît de selectă şi erudită, majoritatea intelectuali, fiind înconjurat totodată de o mulţime de cărţi. E un sentiment unic, oarecum, şi plăcut, cel mai important. Cred şi sper să mai particip pe viitor la asemenea evenimente.

În continuare vă propun cîteva poze făcute de mine la eveniment:










luni, 19 octombrie 2009

Troleibuzele sunt goale...

De-abia azi, pentru I oară după majorarea costului biletelor la 1 octombrie, am folosit troleibuzul. Şi încă nu o dată, ci încă de 4 ori, astfel lăsînd aproape o bancnotă de 10 lei în vistieria RTEC.

Prima dată, la amiază, în drum spre universitate. Staţia de la care urma să iau troleul era, ciudat, goală, şi, şi mai interesant, pînă am aşteptat (nu puţin timp) numărul (troleului) necesar am fost mai tot timpul singur, cei 3-4 oameni ce se mai opriseră aici luînd repede unul din troleurile ce veneau.

5, 4, 22 lung, 1, 8, 22 şi într-un final 18-le aşteptat. Toate troleibuzurile ce au trecut erau aproape goale, cu scaune multe libere - doar în cel de-al 2-lea troleibuz 22 erau cîţiva oameni în picioare, dar avînd încă destul de mult spaţiu liber.

Urc în 18. Multe scaune libere. Mă aşez cu plăcere pe unul, întrebîndu-mă curios dacă voi avea ocazia să stau pînă la destinaţie pe el sau troleul se va umple şi voi ceda locul, cum consider că e şi normal, unei persoane mai în vîrstă. Pînă atunci trebuie să mă achit, şi scot 2 lei. Mă simt oarecum straniu, neobişnuit, parcă nevenindu-mi să cred că biletul e dublu de cît a fost. Întind parcă neîncrezut taxatoarei banii. Aceasta îi ia, îi despătureşte uitîndu-se atent la ei, de parcă ar verifica suma, şi îmi întinde biletul. Deci, e 2 lei... Şi pe bilet scrie asta.

Pînă la staţia unde urma să cobor troleibuzul s-a umplut binişor, totuşi cu destul spaţiu între persoane. Puţinii bătrîni care urcaseră îşi găsiseră loc pe alte scaune, astfel că am stat pînă la final pe scaun. Interesant e că o bunicuţă nu a plătit, spunîndu-i taxatoarei, clar şi răspicat pe româneşte, că nu are. Deşi taxatoarea i-a replicat de ce se plimbă, nu a obligat-o şi nici nu s-a certat cu ea ca să plătească.

La întoarcere acasă de asemenea troleul luat era extrem de liber, dîndu-mi speranţa că mereu de cîte ori mă voi întoarce de la universitate îmi voi putea odihni ciolanele obosite pe un scaun :D . Şi în al 3 luat mai tîrziu, de-acasă spre Editura Cartier, au fost scaune libere. De-abia spre seară, cînd ploua, staţiile şi troleibuzurile erau mai pline cu oameni, majoritatea probabil care se întorceau de la lucru, dar în nici un caz îmbulzeală.

Concluzii?
1) Este neobişnuit şi neplăcut să achiţi 2 lei pe bilet, asta după ce atîta timp te deprinseşi cu un leu. Timpul însă mă/ne va obişnui, căci nu văd/cred ca preţul biletelor să fie coborît cumva vreodată;
2) Numărul celor care călătoresc cu troleul s-a micşorat, şi nu cred că tare mă greşesc, cu aproape jumătate din cîţi călătoreau înainte de 1 octombrie. Poate o parte au migrat la rutiere, care au rămas la fel de incomode ca înainte, sau cel mai probabil pensionarii au terminat cu "turismul" prin capitală, dar un lucru e cert: troleibuzurile au devenit mult mai libere, şi ca rezultat mult mai confortabile. A dispărut acea îmbulzeală umilitoare din trolee, care distrugea psihic oamenii.

În fine, pot spune că dacă situaţia va rămîne la fel pe viitor, în sensul că troleurile nu vor mai fi îmbîcşite de oameni, ci destul de libere, dacă nu cu scaune libere, cel puţin cu spaţiu destul între oamenii în picioare, atunci actul CMC de a fi dublat preţul biletului la troleibuz mi se va părea unul bun şi eficient.
Deşi îmi voi atrage furia comuniştilor şi a pensionarilor, cred că s-a făcut un lucru bun cu anularea privilegiilor lor (totuşi aş fi susţinut ca aceştia să fi fost în continuare privilegiaţi şi să achite doar jumătate din preţul biletului, pentru că şi-aşa s-ar fi diminuat considerabil călătoriile lor cu troleul, dar şi furia şi frustrarea lor ar fi fost mai mică), aceasta ducînd direct la micşorarea numărului celor care călătoresc cu troleul aiurea şi în rezultat, la creşterea confortabilităţii unei călătorii în troleibuz.

duminică, 11 octombrie 2009

Lucescule, poate pleci?

Aseară Lucescu a strălucit. A strălucit în mediocritatea valorii sale. Rezultatul de ieri seară nu este unul deloc accidental, care ar rupe şirul "succeselor" lui Lucescu, cum aţi zice unii din voi. Este o urmare logică a jocului dezastruos practicat de echipa naţională a României în mandatul lui Răzvan, precum şi înaintea acestuia, de asemenea...

Începînd cu debutul său "victorios", care ar fi servit de un nou început pentru unii, în care eu mi-am permis totuşi să-l critic sfîrşind prin a fi criticat, urmând cu "spectaculoasa" (datorită golului lui Ghioane) victorie din Ungaria, în care România, în special în repriza a 2, nu a avut nici o fază de atac, urmând cu o remiză în deplasare cu "marea forţă - vicecampioană a lumii" (ce ne mai place să ne ascundem în spatele unor asemenea sintagme) Franţa, în care noi avînd nevoie de victorie ne-am baricadat în propriul teren, apoi nereuşind să batem acasă Austria, o Austrie care, diferenţă de mentalitate, au avut şi ei nevoie de victorie, dar care nu s-a baricadat în jumătatea lor de teren şi obţinînd un punct cu desăvîrşire meritat (nu ca noi la Paris), şi culminînd cu meciul de aseară, în care am încasat 5 boabe (aceasta poate e un accident), nereuşind să marcăm măcar un gol (iată asta nu e accident), România a practicat constant un joc dezastruos sub conducerea lui Răzvan Lucescu.

Şi ce e mai rău, pentru cine are logică, se observă clar o traiectorie descendentă în parcursul echipei naţionale sub cîrma lui Răzvan. Începînd cu meciul cu Lituania, pe care îl puteam termina şi cu 5 la 0 (de nu ar fi fost Marica un egoist cu fiţe), dar şi prost, continuînd la cel cu Ungaria unde am jucat execrabil, salvîndu-ne (mai degrabă pe el, pe Lucescu) rezultatul, apoi cu Franţa unde rezultatul cît de cît e acceptabil, apoi urmând eşecul (nu semieşec) cu Austria, pentru ca să ajungem să "strălucim" în meciul cu Serbia, se observă, că la şi nivel de joc, dar şi rezultate, România joacă pe o linie descendentă, mai prost şi tot mai prost... La moment, practic Lucescu, după înfrîngerea umilitoare de ieri, se află în aceeaşi situaţie cu a lui Piţurcă din aprilie acest an.

A, da, ştiu ce îmi veţi replica pe moment, că calificarea, adică şansele la locul 1 şi 2 le-am pierdut sub Piţurcă. Foarte corect. Dar tot atît de corect e că şi şansa de a ocupa locul 3, şi chiar şi 4, am pierdut-o sub comanda lui Răzvan Lucescu. Şi atunci, cu ce e mai bun Lucescu decît Piţurcă? Cu nimic. Din contra, părerea mea este că Piţurcă, cu experienţa şi rezultatele sale, este un antrenor mult mai bun decît Răzvan. Pur şi simplu acesta deja pierduse controlul asupra echipei, atunci cînd pierduse cele 2 meciuri în primăvară. Ceea ce de fapt o păţeşte şi Răzvan, care, în opinia mea, se află în aceeaşi situaţie acum ca şi Piţurcă în primăvară. Şi, dacă Piţurcă a fost demis, de ce nu este demis şi acesta? Pentru că are un alt obiectiv, acela de a ne prăvăli şi în campania de calificare la Euro 2012?

Să fim serioşi, nu am nimic împotriva lui Lucescu. Nici nu zic că e un antrenor slab, prost, etc. Este un antrenor bun, pentru a antrena Rapidul, Braşovul, dar în nici un caz naţionala României. Este prea mic pentru o sarcină aşa de mare. Plus că s-a demonstrat destul de bine că nu este nici pe aproape salvatorul unei Românii în dezorientare după perioada Piţurcă, ci din contra, o parte a problemei, dacă a ajuns să fie contestat şi de oameni serioşi în fotbal, nu numai de zerouri ca Borcea, Becali.

Eu speram, şi încă mai sper, ca Lucescu să înţeleagă că nu e salvatorul României şi îşi va da desinestătător demisia. Nu are el experienţa, calităţile, puterea, şi cel mai important valoarea de a schimba faţa României, ţinînd cont că el însuşi face parte din această faţă deplorabilă a fotbalului românesc. Avem nevoie de cineva din afara sistemului. Avem nevoie de un străin. Care să fie diferit, şi să ne ofere o alternativă, o alternativă la ceea ce suntem.

Şi totuşi, nu va fi de-ajuns. Pentru că va mai fi nevoie şi de o decapitare, o decapitare a himerelor din fotbalul românesc: Mircea Sandu, Dragomir, clanul Becali, Borcea, etc...

P.S. Să nu credeţi că am scris acest articol sub impresia meciului de ieri, orbit de furie, frustrare, umilinţă şi lipsit de raţionalitate. Nici pe aproape. Pentru că nici nu am urmărit meciul, ci, în locul acestuia, o comedie bună cu David Duchovny la canalul 2 Plus. Vă întrebaţi cum s-a întîmplat asta? Simplu. Mi-a fost de-ajuns să citesc afirmaţiile lui Răzvan Lucescu înainte de meci pe Gazeta Sporturilor, pentru ca să-mi dau seama că va fi o bătaie de joc. Am anticipat faptul că România va pierde (nu am anticipat însă şi că va pierde luînd tocmai 5 goluri). Şi dacă ştiam că România nu va juca mai nimic, ce rost mai avea să privesc meciul?

vineri, 9 octombrie 2009

Lupu - cal troian? (partea a II-a)


De asemenea şi celelalte afirmaţii ale domnului Lupu, gen "majoritatea absolută a populaţiei se identifică ca moldoveni", sunt discutabile (recensământul din 2004 nu poate fi adus ca argument solid), părînd a fi fix în fix preluate de la comunişti, din barca cărora Lupu a şi făcut parte ani buni. Acestea pot să însemne că ori Lupu încearcă să atragă voturi din partea comuniştilor (varianta cea mai credibilă tuturor pe moment), ori că în Alianţa pentru Integrare Europeană există disensiuni majore (să nu fi existat această variantă, acest articol nu-şi avea rostul).

Vreo 4-5 zile în urmă am purtat o discuţie cu un băiat pe mess, cu care rareori mă întîlnesc. Şi îl întreb şi eu aşa ce părere are de AIE. Acesta îmi spune că e pesimist şi crede că se va destrăma. Întreb: de ce? Îmi răspunde că Filat şi Ghimpu tare nu se împacă cu Lupu. Mirat, îl întreb de unde a scos asta, că parcă în toată presa (în afară de cea comunistă) nu e nici o ştire de genul ăsta. Iniţial nedorind să-mi răspundă, îmi spune apoi că mama sa cunoaşte o persoană din PLDM (nu dau nume), ce a şi intrat în Parlament, deci e deputat acum, care i-ar fi spus că Ghimpu şi Filat s-ar certa cu Lupu pe mult mai multe probleme decît noi cunoşteam, nu numai pe NATO, CSI sau problema limbii, istoriei, etc.

Şi atunci am căzut pe gânduri, căci nu am motive să nu-l cred. Mai ales că Alexandru Cozer a şi remarcat corect într-un articol de-al său: "Sunt şanse mari ca Lupu să devină şef al statului. Atunci guvernul Filat chiar s-ar trezi într-un pericol iminent: Lupu şi comuniştii să-şi dea interesele pe faţă, să destituie actualul guvern şi să instituie unul format din PCRM şi PD. Nu i-ar împiedica nimic să facă asta, iar Moldova atunci chiar s-ar pierde într-o gaură fără fund..."

Majoritatea probabil îmi veţi replica prin 2 argumente: dacă Lupu era trădător, el se alia de la început cu comuniştii, căci PCRM + PD = 61 mandate, plus că dacă Lupu chiar va trăda Alianţa, el îşi va compromite cariera politică, avînd soarta lui Roşca. Argumente ce pot fi uşor demontate, zic eu.

De ce? Simplu. Chiar dacă PCRM + PD = 61 mandate, asta nu avea să fie egal cu Lupu. Adică, sunt sigur că dacă Lupu făcea alianţă cu comuniştii, unii din membrii PDM ce au intrat în Legislativ la sigur nu ar fi susţinut această alianţă şi nu l-ar fi votat pe Lupu preşedinte (de ex, Serebrian, precum şi alţii sunt). Astfel, lui Lupu i-a rămas doar varianta partidelor liberale, cu care a şi făcut alianţă.

În privinţa trădării şi că Lupu v-a împărtăşi soarta lui Roşca, voi repeta cuvintele unui profesor de-al meu de la universitate: "În politică trebuie aşa să amăgeşti populaţia, încît ea încă să-ţi şi mulţumească apoi pentru asta". Ceea ce coaliţia democratică şi nu a ştiut să facă în cazul majorării tarifelor, atrăgîndu-şi indignarea şi frustarea chişinăuienilor, de exemplu.
În cazul lui Lupu, acesta ar putea să pună cît mai multe beţe în roată guvernului Filat, astfel încît acesta să fie ineficient, şi într-un final Lupu să pară că ar fi fost nevoit să facă alianţă cu comuniştii, pentru a asigura "stabilitatea" Republicii Moldova. Astfel Lupu va ieşi chiar salvator, pentru instituirea unui nou guvern comuniştii avînd nevoie de doar 4 oameni de la PDM (48 + 4 = 52), ceea ce e ca şi făcut din cei 13 "democraţi" din Parlament...

miercuri, 7 octombrie 2009

Lupu - cal troian?

Cică Marian Lupu a afirmat, legat de istoria ce ar trebui predată în şcoli, într-un interviu în exclusivitate pentru Omega, că, după părerea lora (lora, adică a cui, a democraţilor, sau a comuniştilor?), "cea mai bună variantă pentru Republica Moldova ar fi istoria statului nostru - istoria Republicii Moldova". De asemenea acesta consideră că în această chestiune ar trebui să fie luată în consideraţie "caracterul policultural al societăţii noastre", unde "majoritatea absolută a populaţiei se identifică ca moldoveni".

Sincer, nu mă aşteptam la asemenea inepţii de la Lupu, care nu face decît să repete tîmpeniile şi minciunile voroninisto-comuniste. Personal îl consideram, şi îl consider, pe Lupu o persoană cu adevărată stofă de politician, căruia îi pot face faţă, la nivel său de cunoştinţe şi aptitudini, doar Vlad Filat şi Dorin Chirtoacă (era şi Iurie Roşca cîndva, acum, din fericire, fiind "consumat"). Cele spuse mai sus de dînsul nu îi fac faţă însă personalităţii sale, demonstrînd că ori nu este atît de deştept pe cît pare, ori că slujeşte unor interese aparte în care adevărul nu prea are valoare. Să le luăm pe rînd, de exemplu.

Zice el că ar trebui să studiem istoria statului Republicii Moldova. Ok. Istoria statului Republicii Moldova începe de la 27 august 1991. Şi ce să înţeleg eu atunci, că înainte de 1991 nu ar trebui să studiem istoria strămoşilor noştri??? Unde e logica în afirmaţia lui, oare?

Să presupunem că Lupu are în vedere prin istoria statului nostru şi istoria RSSM (precursoarea RM, ce se afla în cadrul URSS). Orice specialist şi savant ştie că statul Republica Moldova îşi trage obîrşia de la formarea în octombrie 1924 a RASSM, a regiunii autonome transnistriene din Ucraina Sovietică (în actele normative sovietice din acea perioadă, deci juridic, şi Basarabia făcea parte din RASSM). Bine atunci. Să înţeleg din declaraţia lui Lupu că ar trebui să studiem istoria strămoşilor noştri din doar anul 1924? Că de atunci se trage istoria statului nostru. Dar ce facem atunci cu Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Ioan Vodă Armeanul, etc?

Să presupunem, din nou, că Lupu s-a referit la istoria ţării Moldova, dar nu a statului Republica Moldova (Moldova şi Republica Moldova reprezentînd 2 lucruri diferite, chiar antinomice, zic eu). Istoria principatului Moldova începe din anul 1359, la acel moment teritoriul dintre Prut şi Nistru nici pe-aproape nefiind în cadrul ţării Moldovei, ce se situa în regiunea rîului Moldova şi Siret (deci, concluzie, locuitorii dintre Prut şi Nistru nu sunt moldoveni!). De-abia la sfîrşitul secolului XIV teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost "ocupat" de către Moldova, astfel ajungîndu-se cu scurgerea timpului să ajungem şi noi să ne considerăm moldoveni, după denumirea statului ce ne-a "ocupat cu forţa" (aici sunt ironic, în special faţă de adepţii moldovenismului). Şi, dacă iar să mă iau de declaraţia lui Lupu, ce să înţeleg, că înainte de 1359, de exemplu, nu există istorie? Cui îi lăsăm pe Burebista, Decebal?

Ce vreau să spun eu este că noi nu ar trebui să studiem istoria statului nostru, sau a ţării noastre, sau a altor state, etc., ci ar trebui să studiem istoria strămoşilor noştri, a celora din care ne tragem, altfel spus istoria poporului nostru, poporul român, o istorie ce ţine mai mult de 2 milenii şi care nu poate fi rezumată doar la apariţia statului medieval moldovenesc.
O istorie din care fac parte şi dacii, şi romanii, precum şi slavii, al căror aport la formarea poporului românesc nu poate fi negat (20% din cuvintele limbii române sunt de origine slavă - în cazul Basarabiei, ce s-a mai aflat 200 ani sub ruşi, aproximativ 25%).
Ne place sau nu ne place, toţi cei care se identifică ca moldoveni fac parte din poporul român (nu şi, din păcate, naţiunea română - recomand aici articolul lui Marcel Spătari "Limba, neam, popor"), astfel că numai studierea istoriei poporului român ar cuprinde întreaga istorie a strămoşilor noştri (din care fac parte şi acei zeci de mii de ucraineni aduşi de Ştefan cel Mare în Moldova din Polonia, de ex.).

Va continua.

duminică, 20 septembrie 2009

"Despre geopolitică" de Oleg Serebrian (partea II-a)

Mi-a reproşat o bună colegă (pe bună dreptate) că în precedentul articol nu am făcut decît să afirm că volumul "Despre geopolitică" al lui Oleg Serebrian este bun şi interesant, fără a aduce careva argumente, care să o convingă să citească cartea. Foarte corectă observaţia, dar cum i-am explicat şi ei, nu am vrut să fac un articol mult prea lung, plus în planurile mele exista şi un al doilea articol (acesta), în care, deşi nu voi analiza sau argumenta de ce merită a fi citit volumul, voi expune pur şi simplu cîteva citate din carte, care mi s-au părut cele mai originale şi interesante. Sper ca acestea să vă trezească curiozitatea, mai multora, în citirea volumului dat. Urmează:

"Dar a existat într-adevăr o bază secretă germană pe coastele antarctice? Anumite informaţii confirmă indirect această ipoteză, inclusiv fraza amiralului Karl Donitz spusă în 1943: "Flota submarină germană se mândreşte cu faptul că a construit pentru fuhrer o fortăreaţă de necucerit la celălalt capăt al lumii"."

"Dezbaterile au continuat chiar şi după război, cînd partizanii "direcţiei nordice" căutau să demonstreze că Japonia ar fi comis o greşeală de neiertat în decembrie 1941, cînd, în loc să atace URSS, care se afla atunci în cel mai critic moment al confruntării cu Germania, a atacat SUA. Implicit, sovieticii au putut face faţă presiunii militare germane, iar Japonia, în loc să-şi respecte angajamentele de aliat în cadrul Axei, a preferat să antreneze alianţa într-un război inutil cu americanii."

"Dar Vernadski nu se limitează la argumente de natură geografică pentru a demonstra faptul că Basarabia trebuie să aparţină Rusiei, invocînd şi motive istorice. În acest studiu el susţine că Voievodatul Moldovei a fost la origini un cnezat rusesc şi că şi-ar fi păstrat aceste caracteristici vreme îndelungată. În opinia sa, Moldova ar fi fost, alături de Rusia Neagră (vestul Belorusului actual), Rusia Albă (partea de bază a Belarusului), Rusia Roşie (Galiţia), Rusia Carpatină, Rusia Mică (Ucraina) sau Rusia Mare (partea originară a Rusiei), o ... "Rusie Moldavă", deci o parte a nucleului teritorial istoric al vechii Rusii."

"De fapt, adevărata problemă a Republicii Moldova este în pericolul eurasiatic şi nu cel românesc. (...) Dacă analizăm atent "opţiunile geopolitice ale clasei politice de la Chişinău, vom constata o situaţie ieşită din comun, şi anume faptul că majoritatea forţelor politice moldoveneşti (implicit a populaţiei) optează direct sau indirect pentru o variantă de suprimare a statalităţii moldoveneşti - fie prin realipirea Republicii Moldova la România, fie prin readucerea ei la o federaţie eurasiatică."

"O Europă federală. (...) Noi sperăm să vedem în 2030 o Europă în care naţionalismul a murit şi în care diversitatea nu face opoziţie, ci ansamblu. (...) Este singura cale ca poporul meu, de la Tisa la vest şi pînă la Bug la est, să trăiască în unitate şi pace alături de alte naţiuni."

"Cu toate acestea, de pe urma conflictului transnistrian Kievul profită nu mai puţin decît ruşii şi, dacă Moscova a fost cea care a provocat acest litigiu, Kievul a fost cel ce a avut grijă de menţinerea lui; (...) Dacă Ucraina ar declara un embargo regimului separatist de la Tiraspol şi ar bloca orice acces în regiune (dublat de acţiuni similare ale Chişinăului), atunci existenţa "statului" transnistrian ar fi măsurată în zile."

"Cine e osetinul de acolo? Anatoli Baranov, şeful KGB-ului de la Ţhinvali, care pînă mai ieri era şeful FSB în Republica Mordovia, sau ministrul Apărării Vasili Lunev, fostul comisar militar al regiunii Perm, sau poate premierul sud-osetin Iuri Morozov?" Întrebări identice s-au pus, de multe ori, şi în legătură cu liderii separatişti de la Tiraspol, care sunt în exclusivitate cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi în mare parte originari din Rusia sau din alte republici ex-sovietice, şi nicidecum din regiunea transnistriană."

marți, 15 septembrie 2009

"Despre geopolitică" de Oleg Serebrian

Volumul "Despre geopolitică" este cea mai recentă lucrare a lui Oleg Serebrian, ce a apărut în martie anul acesta (2009), fiind editat la Editura Cartier, colecţia Cartier Istoric. Are 176 de pagini, şi costă 86 de lei (cam scump, părerea mea). Interesant e că cartea a apărut într-un tiraj de 610 exemplare, ceea ce denotă că cititorii români (volumul se vinde şi în librăriile din România, nu numai din RM) nu prea se aruncă la citit asemenea cărţi (610 exemplare pentru întreg spaţiul românesc mi se pare foarte puţin).

Personal mi-am cumpărat cartea încă din aprilie, având nevoie de ea la scrierea tezei mele de licenţă, ce era legată de conflictele militare de la începutul secolului XXI. În special la conflictul militar din Osetia de Sud (la care sunt puţine informaţii, majoritatea din internet), precum şi la cel din Kosovo, "Despre geopolitica" lui Serebrian mi-a fost de un mare ajutor, având cîteva articole scrise pe aceste subiecte. Apoi, datorită finalului incandescent de la sfîrşit de universitate (licenţă), am uitat de dînsa, necitind-o toată (de fapt, citisem doar 3 articole din 13, care mă interesau direct la moment), pentru ca la început de toamnă să-mi reamintesc de ea şi să o citesc întreagă.

Impresiile sunt pozitive, iar faptul că şi am hotărît să scriu acest articol denotă că cartea m-a impresionat binişor. Deşi în articolele sale există fragmente (sau poate idei) copiate din precedentele sale lucrări (Politica şi geopolitica, Geopolitica spaţiului pontic), plictisindu-mă la ele, majoritatea celor scrise au reprezentat lucruri noi pentru mine, ceea ce a făcut lectura cărţii destul de captivantă. O parte bună din articole sunt scrise pe subiecte pe care Oleg Serebrian nu le-a cercetat înainte, iar o altă parte pe subiecte mai vechi în care sunt expuse idei noi şi gânduri destul de originale.

Primul articulaş e un fel de biografie a geopoliticianului german Karl Haushofer, al doilea fiind despre proiectele geopolitice germane din Antarctica, nesatifăcîndu-mi din păcate curiozitatea ce mi-a fost declanşată încă de înainte de cîteva articole de pe net (de ex. Baza 211). În al 3 Serebrian scrie despre geopolitica japoneză, pentru ca în articolele 4-6 el să vorbească despre Republica Moldova (Basarabia) în trecut, prezent şi viitor. Din păcate, articolul 6, RM în 2030, m-a dezamăgit, neavând cam nimic la temă, însă precedentul, în care scrie despre situaţia geopolitică a RM la etapa actuală, este extrem de bun (mi-a plăcut enorm... nu ştiu de ce).

În articole 7 şi 8 sunt comparate situaţiile geopolitice actuale a RM şi Georgiei, precum şi conflictele din stânga Nistrului (zis transnistrian) şi cel din Osetia de Sud. Urmează despre conflictul din Kosovo, ultimele 4 articole, mai subţiri şi plictisitoare totodată, fiind despre GUAM, geopolitica Mării Negre sau Uniunea Europeană.

În fine, pot spune că volumul este extrem de interesant, şi chiar foarte util, dacă ar fi citit de cîţi mai mulţi cetăţeni ai RM. Volumul ar putea lămuri în mare parte care sunt cauzele greutăţilor de astăzi ale RM, şi ar putea totodată să lumineze şi orienteze populaţia RM despre care ar trebui să fie viitorul şi orientarea politicii noastre externe, şi chiar interne. Din păcate, basarabenii nu sunt prea ahtiaţi după asemenea cărţi, de aceea îmi rămîne speranţa ca măcar studenţii de la Relaţii Internaţionale, precum şi cei de la Ştiinţe Politice, să citească această carte, urmând ca să crească o nouă generaţie a clasei politice ce să fie conştientă de cea mai bună cale pe care RM ar trebui să o urmeze în politica externă, precum şi în cea internă.

P.S. Singura întrebare care mi-o pun la final este cum se face ca un om care pretinde că e român, proeuropean, euroatlantist (adică pro NATO) şi antiCSIst să facă parte dintr-un partid al cărui lider, Marian Lupu, se pronunţa contra aderării la NATO şi pro CSI??? Aici din păcate se observă diferenţa dintre analistul Oleg Serebrian, ce este unul extrem de bun, şi omul politic Oleg Serebrian, a cărui carieră politică este cam întortocheată, şi, să recunoaştem, cam ştearsă.

marți, 28 iulie 2009

Analiza sondajelor. Pronosticul meu pentru alegerile anticipate

Voi expune mai jos rezultatele I sondaj al Asociaţiei Sociologilor şi Demografilor din RM (ASM) şi cele ale Barometrului Opiniei Publice din iulie (BOP), special ca să le puteţi compara:

I ASM: PCRM - 29.7%, PL - 13.3%, PLDM - 12.8%, AMN - 7.9%, PDM - 7.1%.
BOP : PCRM - 31.1%, PL - 13.2%, PLDM - 7.2%, AMN - 2.6%, PDM - 9.6%.

Singurele concluzii care se pot extrage este că comuniştii sunt susţinuţi de către 30% din electorat, iar PL de un nr. constant puţin mai mare de 13% din totalul alegătorilor. Rezultatele celorlalte partide sunt contradictorii.
În privinţa nr. alegătorilor din RM, acesta oficial e de 2,7 mln, din care suntem nevoiţi să scoatem 600 mii alegători plecaţi peste hotare (după datele prezentate de serviciul grăniceri ai RM), deoarece aceştia nu sunt reflectaţi în sondaje, şi cel mai probabil că nici nu vor vota (la 5 aprilie au votat 15-20 mii peste hotare, dacă nu mă greşesc - prea puţin din nr. total de 600 mii). Ne rămân 2,1 mln de alegători, din care mai omitem aproximativ 300.000 incluşi artificial de către comunişti în liste special pentru a frauda alegerile.

Astfel, obţinem o cifră de 1,8 mln alegători reali, ce sunt prezenţi în R. Moldova. Cele 30% ale PCRM reprezintă deci aproximativ 540.000 de alegători, ce vor vota pentru dânşii, în cazul PL 13,3% echivalând cu un electorat aproximativ de 240.000 oameni.

Al II sondaj ASM a prezentat procentajele partidelor din contul alegătorilor ce şi-au exprimat opţiunile politice, astfel acesta nu poate fi comparat cu primele 2 sondaje. În schimb, putem transforma procentele din primele 2 sondaje, excluzând indecişii şi cei care nu vor vota. În cazul BOP avem numai 66,5% intervievaţi care şi-au exprimat opţiunile politice (22,4% indecişi, 4,8% nu votează, nu au răspuns la sondaj 6,3%). În cazul I sondaj ASM 23,4% din alegători sunt indecişi. În rezultatul transformării avem:

I ASM: PCRM - 38.8%, PL - 17.4%, PLDM - 16.7%, AMN - 10.3%, PDM - 9.3%.
BOP: PCRM - 46.7%, PL - 19.85%, PLDM - 10.8%, AMN - 3.9%, PDM - 14.4%.
II ASM: PCRM -38.5%, PL - 17.7%, PLDM - 12.8, AMN - 9.8%, PDM - 12.8%, PSD - 6.1%.

Ţin să menţionez că din cele 3 sondaje cel mai puţin am încredere în BOP, din cauza faptului că rezultatele acestuia erau cunoscute încă înainte de a fi publicate (vezi aici), plus analizând dinamica rezultatelor se observă că ratingul PCRM-ului sare mereu nejustificat înaintea alegerilor (şi în februarie 2005, şi în martie 2009), parcă special de a justifica scorurile înalte ale comuniştilor obţinute în alegeri prin fraudare (şi în 2005, şi la 5 aprilie comuniştii au fraudat alegerile).

În rest, în baza comparării rezultatelor de mai sus, mi-am şi făcut pronosticul prezentat într-un articol mai jos:
PCRM - 40%, PL - 18%, PLDM - 13%, AMN - 9%, PDM - 12%, PSD (marea necunoscută) - 5%, PPCD - 2.5%, PEAVM - 0.5%.

Exprimat în numere de alegători, dintr-un număr aproximativ de 1,3 mln de alegători (48% din 2,7 mln incluşi în liste, sau 72% din nr real de alegători prezenţi în RM: 1,8 mln) ce se presupune că vor vota mâine, avem următoarele cifre:
PCRM - 520.000 alegători, PL - 234.000 alegători, PLDM - 170.000, AMN - aproximativ 120 mii, PDM - aproximativ 155 mii, PSD - în jurul a 65 mii, PPCD - 32 mii, PEAVM - maximum 6 mii de votanţi.

În caz de fraudă (mi-e greu să exclud că comuniştii, după ce au fraudat de două ori cu succes alegerile parlamentare, şi în 2005, şi la 5 aprilie, nu vor încerca şi nu vor face şi acum), PCRM va lua în jurul a 45%, iar PDM - 15% (ţin să cred, opinia mea părtinitoare, că Lupu este un proiect comunist, astfel că comuniştii ar putea special să fraudeze pentru PDM pentru a nu crea suspiciuni opoziţiei în cazul unui scor prea înalt al lor - observaţi şi saltul înalt, mai ales în BOP, al PDM în sondaje: se pregăteşte o fraudare în special pentru ei?).

Pot da doar câteva indicii, care ar putea demonstra sigur fraudarea gravă a alegerilor:
1) Dacă PCRM va lua peste 600.000 de voturi, la sigur alegerile vor fi fost fraudate;
2) Dacă PDM va lua un scor mai bun decât PLDM, ceea ce natural nu ar trebui să se întâmple.

Atât. În rest, să ne ajute mâine Dumnezeu!

Pronosticul meu pentru alegerile anticipate.

Acesta este pronosticul meu pentru alegerile de mâine, asta în caz că alegerile anticipate nu vor fi fraudate:
PCRM - 40%
PL - 18%
PLDM - 13%
PDM - 12%
AMN - 9%
PSD - 5%
PPCD - 2,5%
PEAVM - 0,5%

Explicaţii:
PCRM va lua maximum 40% la alegeri. Ţinând cont că va fi imposibil să nu existe careva greşeli minore în favoarea comuniştilor, le-am acordat 40%.
PL va lua între 16 şi 20%. 18 e mijlocul.
PLDM va lua între 12 şi 14%. Media - 13%.
PDM - peste 10%, dar sub PLDM. Am ales 12%.
AMN - logic ar trebui să adune 10%, dar ţin să cred că o parte din electoratul lor ar putea să se fi chiar speriat de propaganda comuniştilor că AMN nu ar intra în Parlament. I-am scăzut cu un procent, la 9%.
PSD - cele 5% acordate nu înseamnă că prezic că acest partid va intra sigur în viitorul Parlament, ci faptul că PSD va lua în jurul a 5%, adică între 4 şi 6%. Pentru mine anume acest partid reprezintă marea Dilemă, marea necunoscută a alegerilor. Dorinţa şi inima îmi spun că nu vor intra, intuiţia şi chiar raţiunea, că au şanse. Dumnezeu va decide (dacă există), şi sper să decidă în favoarea celor buni.
PPCD - vor lua maxim 3%. Le-am acordat 2,5%.
Alianţa Verde va lua maxim 0,5%, deşi tind să cred că nici 0,2% nu vor lua.

Tind să menţionez că pronosticul meu nu e unul hazardat, bazat pe dorinţele şi părtinirea mea, ci pe cele 3 sondaje ce au apărut înaintea alegerilor anticipate. Poate mai spre seară, dacă voi avea timp liber, îmi voi explica într-un articol raţionamentele, analizând totodată şi sondajele date.

duminică, 26 iulie 2009

De ce AMN va intra precis în viitorul Parlament


Săptămâna aceasta, pe data de 20 iulie, a fost prezentat sondajul "Barometrul de Opinie Publică - iulie 2009", ce a lansat ideea că partidul "Alianţa Moldova Noastră" ar putea să nu intre în viitorul parlament. În condiţiile în care eu mă întrebam, şi încă mă mai întreb, dacă în viitorul Parlament nu vor intra 6 partide (şi PSD-ul lui Braghiş şi Tarlev), mulţi s-au grăbit să prezică, printre care şi bloggeri, că AMN nu va intra în Parlament.
O eroare mare, părerea mea, care nu face decât să joace jocul comuniştilor, care nu fac decât să şi promoveze la posturile lor de televiziune (N4, NIT, etc.) ideea că AMN nu ar avea nici o şansă să acceadă în viitorul Legislativ, sperând că o parte din alegătorii Alianţei Moldovei Noastre, ce sunt anticomunişti, să-şi schimbe raţional opţiunea votului pentru celelalte 2 partide liberale sau PDM, astfel diminuându-se electoratul AMN-ului şi şansele partidului de a intra în viitorul Legislativ.

La alegerile din 29 iulie, spre deosebire de cele din 5 aprilie, pragul de participare a fost redus de la 1/2 la 1/3 din numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale. De ce oare comuniştii au procedat aşa?
Singura explicaţie pe care o am este că comuniştii şi-au dat seama că opoziţia le cunoaşte metodele lor de fraudare, astfel încât la 29 iulie s-ar putea să nu mai poată frauda, ceea ce va însemna că la 29 iulie vor avea cu minimum 270.000 de voturi mai puţin decât la 5 aprilie, prezenţa la vot urmând să se diminueze de la 1,556 mln la aproximativ 1,3 mln de alegători. Dacă mai ţinem cont că există şi alţi factori care ar putea să afecteze prezenţa electoratului la alegerile anticipate (vezi aici), s-ar putea ca pe 29 iulie să vină să voteze chiar numai 1,2 mln de alegători.

1,2 - 1,3 mln de alegători prezenţa la vot la 29 iulie. Şi clubul IDEA estimează că la alegerile anticipate rata de participare va fi de 48,6%, adică aproximativ 1,3 mln de alegători din cei 2,704 mln de moldoveni cu drept de vot. Aceasta înseamnă că un partid pentru a atinge pragul de 5% şi a intra în Parlament va trebui să strângă minimum aproximativ 60.000 - 65.000 voturi (12.000 - 13.000 însemnând un procent din 1.200.000 - 1.300.000 de alegători prezenţi la vot).

La 5 aprilie 2009 pentru Alianţa Moldova Noastră au votat 150.155 alegători. Pentru ca să acceadă în Parlament AMN are nevoie de minimum 60-65 mii de voturi. Şi atunci, îi întreb eu pe cei sceptici sau răuvoitori în privinţa şanselor AMN de a intra în Legislativ, voi chiar credeţi că un partid ce a obţinut 4 luni în urmă 150.155 voturi nu va putea să strângă la 29 iulie nici măcar 60-65 mii de voturi? Şi chiar dacă la alegerile anticipate vor vota 1,5 mln de alegători, voi chiar credeţi că AMN şi-a pierdut în 4 luni mai bine de jumătate de electorat? Şi dacă chiar e aşa, propaganda comunistă atingându-şi ţelul de a distruge AMN, cum se explică că PL chiar a crescut binişor în sondaje, iar PLDM a rămas la cam aceleaşi valori ca la 5 aprilie (vezi aici)? Doar propaganda comunistă a lucrat intensiv împotriva întregii opoziţii, nu numai a AMN-ului.

Şi apropo, dacă tot veni vorba de sondaje, conform I sondaj al Asociaţiei Sociologilor şi Demografilor din Republica Moldova, realizat în perioada 1-10 iulie, pentru AMN ar fi votat 7,9% din totalul alegătorilor. Dacă îi excludem pe cei indecişi şi cei care au declarat că nu ar fi votat, AMN ar fi obţinut 10,3% din voturi. Conform al II sondaj al aceleiaşi Asociaţii, realizat în perioada 11-20 iulie, reieşind din numărul alegătorilor care şi-au exprimat opţiunile politice (deci aici deja sunt excluşi indecişii şi cei care nu ar vota), pentru AMN ar fi votat 9,8% din alegători, deci aproape egal ca şi în I sondaj, în care luau 10,3%. Se confirmă ce am scris şi într-un articol mai precedent, că AMN are un electorat stabil în jurul a 10%.

În privinţa controversatului BOP din iulie, pentru AMN ar fi votat 2,6% din totalul alegătorilor, sau aproximativ 4% din numărul alegătorilor care şi-au exprimat opţiunile politice. Deci numai un procent lipsă. Reamintesc că conform BOP din martie 2009 pentru AMN ar fi votat 5,4% din totalul alegătorilor, ceea ce reprezenta 8,1% din numărul alegătorilor care şi-au exprimat opţiunile politice. În realitate la 5 aprilie pentru AMN au votat 9,77%, cu 1,67% mai mult decât a arătat BOP din martie. Iar această eroare de 1,67% ar fi de-ajuns AMN-ului ca să intre şi în următorul Parlament la 29 iulie.
Plus că şi marja de eroare a BOP din iulie e de 2,5%, ceea ce adăugat la AMN ar însemna un maxim de 5,1%, sau 7,67% din numărul alegătorilor care şi-au exprimat opţiunile electorale. Astfel spus, chiar şi conform acestui controversat BOP din iulie 2009 Alianţa Moldova Noastră ar putea obţine 7,67% din voturile alegătorilor, adică aproximativ 9 mandate.

Concluzia este evidentă: vă place sau nu vă place, Partidul Politic "Alianţa Moldova Noastră" precis va intra în viitorul Legislativ.

sâmbătă, 25 iulie 2009

Cu cât comuniştii au fraudat alegerile din 5 aprilie

Am citit aseară articolul "Cum au fost falsificate alegerile din 5 aprilie" din Jurnal de Chişinău, astfel încât dacă înainte mă mai îndoiam cu 1% că alegerile din 5 aprilie au fost falsificate, acum sunt convins 100% de aceasta. Vi-l recomand şi vouă ca să vă convingeţi precis de cele spuse (îl găsiţi aici). Întrebarea care mi-o pun este cu cât comuniştii au fraudat alegerile.

La alegerile parlamentare din 2001 am avut 2,38 mln (vezi aici) de alegători incluşi în listele electorale. La alegerile din 2005 au fost 2,27 mln alegători înscrişi în listele electorale de bază, şi aproximativ 160 mii în listele suplimentare (vezi aici), ceea ce înseamnă în total 2,43 mln de alegători (aici), cu 50 mii mai mulţi decât în 2001.

În 2009, stupoare, în listele electorale au fost incluşi 2,586 mln de alegători, iar dacă îi mai adăugăm pe cei 117.794 alegători înscrişi în listele suplimentare, avem în total tocmai 2,7 mln de alegători (vezi aici), cu o creştere de 270 mii de alegători (!) din anul 2005. Ceva neverosimil, pur şi simplu. Chiar şi dacă am accepta că din 2005 până în 2009 numărul alegătorilor ar fi crescut cu 50 de mii (ca din 2001 în 2005), rămân 220.000 de alegători înscrişi artificial. Situaţia devine şi mai ridicolă când observăm că din 2001 până în 2009 în Republica Moldova mortalitatea este mereu mai mare decât natalitatea (vezi pag. 87 din buletinul statistic de aici).

Ok, să trecem de asta, căci nu am de gând să demonstrez fraudarea alegerilor (ceea ce deja e demonstrat), ci să calculez proporţiile fraudei. Partidul Liberal a reuşit să verifice cam 20% din listele electorale, 10-15% dovedindu-se a fi fraude. Datele PLDM sunt de aceeaşi natură, iar în cazul AMN, ce a reuşit să verifice mai mult, circa 27% din listele electorale, frauda ar fi de cam 15%. Dintr-un număr de alegători de 2,7 mln incluşi în listele electorale la 5 aprilie, 10-15% înseamnă 270 - 405 mii de voturi fraudate.

O altă metodă ar fi să ne bazăm pe declaraţia baronesei Emma Nicholson, care a declarat că când au terminat numărarea voturilor, pe la ora 1, 6 aprilie, se părea că comuniştii vor avea 35%, iar partidele de opoziţie împreună, 40-45 la sută. Cele 3 partide de opoziţie, ce au acces în Parlament, au adunat împreună 543.147 voturi, iar PCRM, conform declaraţiei baronesei, rezultă că ar fi trebuit să adune 422 - 475 mii voturi (în 2007, la alegerile locale, comuniştii nici 400 mii de voturi nu au reuşit să strângă), cu 338 - 285 mii voturi mai puţin decât au obţinut la 5 aprilie (760.551 voturi).

După PL, PLDM, AMN: 270 - 405 mii voturi false, după baroneasa Emma Nicholson: 285 - 338 mii, după compararea listelor electorale - cel puţin 270.000 voturi fraudate. Rămâne deja la discreţia voastră să conchideţi dacă fraudele au fost "minore", "neputând influenţa rezultatele alegerilor", sau dacă comuniştii şi-au bătut complet joc de poporul Republicii Moldova, realizând o uzurpare a puterii de stat prin fraudarea alegerilor din 5 aprilie.

Update: vă recomand totodată să vizionaţi pe Unimedia "Raportul fraudării alegerilor din 5 aprilie", realizat de PLDM, în care se conţin lista fraudelor, inclusiv nume şi cifre concrete despre amploarea fraudelor comise de către Partidul Comuniştilor.

joi, 23 iulie 2009

Pentru tine, LUCKY!

Se născuse pe 1 februarie 2000, din încrucişarea unei căţeluşe de rasă, terrier, cu un câine "dvorniaşcă", obişnuit. Pe 16 martie, în ziua în care Hagi reuşea un gol şi o pasă de gol în Cupa UEFA pentru echipa sa, Galatasaray, împotriva Borussiei Dortmund, l-am adus acasă, fiindu-ne dăruit de o doamnă. Ţin minte şi acum acele momente: eu un puştan mărunţel ce mergând pe jos spre casă duceam la pieptul meu un mic căţeluş ce încăpuse într-o căciuliţă... Mic, fricos şi plângăcios (îl despărţisem la o lună jumate de mamă sa), în primele zile nici lăptică nu dorea să beie, dar a crescut şi a devenit al nostru. L-am numit Lucky.

2 ani mai târziu, vara, ne-am dus cu întreaga familie la mare, cu maşina proprie. Pe Lucky l-am lăsat la bunici, la Glodeni. Bunelul, care a murit în 2005, Dumnezeu să-l ierte, ne-a spus că nu a văzut în viaţa lui lacrimi la un câine, Lucky plângând după noi. Când ne-am întors la ţară să-l luăm, l-am găsit complet schimbat: răguşit (o răguşeală ce a ţinut mai bine de o lună şi după ce l-am luat acasă), slăbit, înfometat (nu avea nici gust de mâncare când nu eram noi), pur şi simplu arăta distrus. Dar sfărâma lanţurile de bucurie când ne-a văzut, şi nu s-a despărţit nici un moment de noi cât timp am rămas la bunici, fiind primul imediat în maşină când ne porneam undeva, numai să îl luăm acasă. De atunci nu ne-am mai despărţit niciodată de el, şi nu l-am mai lăsat niciodată în altă parte, la străini. Era deja membru al familiei noastre, fiindu-ne un prieten, o jucărie, un frate sau al treilea copil din familia noastră.

În 2007 i-a apărut boala. Neştiuitori, îl hrănisem nu rareori cu oase mari de carne, ceea ce îi sfâşiase şi rupsese muşchii de la orificiul anal, astfel că nu putea face mare. Atunci pentru prima oară apăruse ideea de a-l adormi, dar eram toţi împotrivă. Operaţia era scumpă şi riscantă, cu doar o treime şanse de reuşită în aşa cazuri, după cum ne spusese doctorul: noi însă i-am făcut-o, şi se pare că Lucky era într-adevăr un norocos, căci operaţia îi reuşise. De atunci l-am ţinut numai la dietă, cu căşuri, lapte, chefir, borş, etc., mai mult lichide, şi cu nici un fel de oase.

Se zice că o nenorocire apare una după alta. În săptămâna de după 5 aprilie, în care comuniştii au instaurat teroarea şi violenţa în societate, boala lui Lucky reapăruse. Pe lângă frica instaurată de către criminalii de la conducere, trebuia să suportăm şi durerea lui Lucky, ce nu putea nimic să facă. Săptămâna mai viitoare, marţi, l-am dus la acelaşi doctor ce-l operase, cu gândul de a-l adormi, dar nici eu, nici tatăl meu nu am avut puterea de a o face; şi doctorul, după ce îi făcuse o simplă procedură şi ne scosese 100 de lei, a zis că câinele încă e puternic şi nu trebuie de adormit. Din păcate se citea pe faţa lui că e un tip materialist şi avar, caruia îi pasă doar de bani - lipsa câinelui însemnând doar lipsa unui client pentru el. Operaţie, însă, acesta nu se încumeta să mai facă, şansele fiind zero de reuşită.

De-atunci practic şi noi, şi Lucky ne chinuiam unii pe alţii. Eram nevoiţi să-l ţinem mai mereu înfometat, hrănindu-l numai cu lichide: chefir, lapte, borş. Şi totuşi aduna, şi se chinuia şi nu putea face, ţipând de durere şi uitându-se cu nişte ochi rugători la noi să-l ajutăm cu ceva. Dar nu puteam nimic să-i facem, căci nici un doctor nu se încumeta să-i facă operaţie. Astfel că vineri seara, 17 iulie, am luat decizia toată familia de a-l adormi, ceea ce am şi făcut dimineaţa viitoare. În aceeaşi zi l-am şi înmormântat în pădure, vizavi de lotul de pământ ce-l avem în afara oraşului. Totul aşa de rapid s-a derulat, de parcă nici sentimente nu aveam: săpam alături de tata fără a simţi parcă nici efortul, şi nici bătăturile ce mi le făceam. Îl îngropam pe Lucky...

Întâmplător sau nu, pe drum spre lotul de pământ unde l-am îngropat am văzut tocmai 3 cadavre de câini zdrobiţi de automobile, ceea ce mărea parcă durerea noastră. Totodată pe 16, cu 2 zile înainte de a-l adormi pe Lucky, am sărbătorit cu toată familia cele 2 diplome de licenţă pe care eu şi sora mea le-am obţinut prin finisarea studiilor în acest an: sărbătoream începerea unei noi vieţi, una în care peste 2 zile Lucky înceta să mai facă parte din ea... ce crudă-i soarta!, şi tot întâmplător sau nu, pe 16 iulie Lucky împlinise 2 ani de la operaţia pe care i-o făcusem în 2007 - cu atât îi prelungise viaţa operaţia.

După m-am deprimat complet, astfel încât nu am mai avut chef nici de blog, de politică, de sport, de viaţă în general. Personal am vrut şi m-am ţinut tare; m-a doborât însă faptul că mama şi tata au plâns - tata, deoarece ţinea enorm de mult la Lucky, mama, deoarece ea cel mai mult ţinea să nu ne chinuim şi să nu-l chinuim şi pe Lucky, ci să-l adormim, astfel ea simţindu-se şi cea mai vinovată, şi totodată ea şi fiind alături de Lucky când şi-a dat duhul, eu fugind de laş ce sunt mai deoparte, iar tata îndepărtându-se pentru a-i uşura moartea lui Lucky, câinele ţinând cel mai mult la el...

Cea mai dură lecţie pe care am învăţat-o este că viaţă este scurtă, şi că trebuie să avem grijă unii de alţi, membri ai familiei, pentru a nu ne pierde. De aceea, sfatul meu pentru toţi, preţuiţi-vă părinţii, fraţii, rudele, spuneţi-vă cuvinte frumoase, aveţi grijă unii de alţii, ajutaţi-vă la nevoie şi preţuiţi momentele pe care le trăiţi împreună, pentru că viaţa e scurtă şi nu se ştie cine şi ce ne va răpune, astfel încât aţi putea să regretaţi momentele pe care le-aţi pierdut.






Ultimile poze ale lui Lucky, din 16 iulie 2009:


joi, 16 iulie 2009

Zimbru : Pacos de Ferreira = 0:0 - primul meci văzut live de mine

Astăzi am fost la meciul de fotbal din turul al 2-lea preliminar al Europa League dintre Zimbru şi echipa portugheză Pacos de Ferreira. În primul rând, aş vrea să recunosc că niciodată nu am mai fost la un meci de fotbal, astfel încât acesta a fost primul meci pe care l-am văzut live, dar nu la televizor. Cu această ocazie aş dori să le mulţumesc colegilor mei de la Free Football, Ivan Goncearuc şi Victor Moşneag, ei fiind cei "vinovaţi" datorită cărora am rupt gheaţa :).

Am ajuns pe la 18.30 la stadion. Aici erau o mulţime de oameni, şi cozi destul de mari la casa de bilete. Deşi de regulă "accesul spectatorilor pe stadion la meciurile echipei Zimbru I se face cu două ore până la începutul meciului", moldovenii nu prea respectă regula, majoritatea intrând cu o jumătate, sau o oră înainte de meci pe stadion. Din păcate stadionul nu a fost plin, dar în cea mai mare parte a sa, da: presupunerile mele că au fost în jurul a 7.000 de suporteri s-au adeverit (vezi aici).

În privinţa stadionului Zimbru, acesta, în comparaţie cu Stadionul Republican (pe care l-am cunoscut în ultimele sale 3 luni de viaţă) sau cu Stadionul Dinamo, pe care obişnuiam să fac antrenamente de atletism, este cu multe clase peste acestea, fiind într-adevăr un stadion modern în adevăratul sens al cuvântului, un stadion bine construit, frumos, şi chiar foarte bun. Din păcate, un singur minus are: nu am observat nici o urnă de gunoi, în care să-mi arunc biata sticluţă de fostă apă minerală. De asemenea, privind din partea tribunei C, nu stă prea frumos să vezi blocul de locuinţe de alături, care fiind unul vechi şi deteriorat este într-un contrast evident cu stadionul, ce este nou.

În privinţa atmosferei, trebuie să spun că la început nu m-am simţit deloc în apele mele. Zgomotul imens făcut de suporteri, coroborat de tunetele puternice ale cerului, care mai apoi s-a slobozit într-o ploaie furtunoasă asupra stadionului, m-a făcut să fiu neliniştit, agitat, cu o adrenalină imensă, şi totodată o frică ascunsă, în suflet. Peste vreo 15 - 20 de minute şocul "primului meci" mi-a trecut, obişnuindu-mă cu gălăgia, astfel încât am putut să urmăresc relaxat meciul. Chiar mi-a şi plăcut, dovadă fiind faptul că prima repriză mi-a lăsat impresia că a trecut mult mai rapid decât cele pe care le văd la televizor.

Dacă e să vorbesc de meci, ritmul acestuia a fost unul bun, deşi, din păcate, nu s-au bătut goluri, precum şi nici multe ocazii nu au fost. Pacos de Ferreira nu este deloc o echipă puternică, dovadă fiind faptul că a terminat pe locul 10 ediţia de campionat 2008-2009 din Portugalia, obţinând mai multe înfrângeri (14) decât victorii (9). Din păcate, nici Zimbru nu e mai de treabă, finisând campionatul pe 4, astfel încât confruntarea dintre locul 4 din Republica Moldova cu locul 10 din Portugalia s-a dovedit a fi un meci destul de echilibrat, în care nici o echipă nu a reuşit să se impună.

În privinţa primei reprize, ambele echipe au început-o într-un stil rapid, jucând destul de agresiv. Deşi s-ar putea spune că portughezii au fost puţini mai buni, prima repriză a fost însă cea mai echilibrată, în care practic nici nu s-au observat ceva ocazii de gol. S-a jucat mai mult la centrul terenului, atacanţii ambelor echipe nereuşind mare lucruri în faţa fundaşilor adverşi.
În cazul reprizei a 2, aceasta a început clar cu dominaţia echipei portugheze, la care se vedea clar că ştiu mai mult fotbal. Singurile zvâcniri ale Zimbrului au avut loc între minutele 70 şi 80, imediat după înlocuirea a 2 fotbalişti de către antrenorul Zimbrului Ivan Tabanov. În această perioadă zimbrii au avut 2 ocazii la poarta oaspeţilor. Din păcate finalul a aparţinut clar echipei portugheze, care a ratat 2 ocazii imense la poarta Zimbrului, a 2 ratare fiind chiar incredibilă.

Care au fost minusurile zimbrilor că nu au putut câştiga meciul? După cât mi se pare, tinereţea. Personal nu am observat nici o strategie, nici o logică a jocului Zimbrului. Jucătorii pur şi simplu jucau fotbalul ca un joc, ca nişte tineri (ei şi fiind majoritatea tineri, vezi aici), fără a dădea impresia că ar urma o tactică ceva. Jocul nu rareori părea haotic, astfel încât în a doua repriză reuşisem să mă şi plictisesc deja de banalitatea meciului.
De fapt, nici portughezii nu păreau a fi mai brezi, dar cel puţin erau mai tehnici şi jucau mult mai bine în pase. Aici aşi putea spune că mă enerva jocul uneori pe sus practicat de moldoveni. În condiţiile în care zimbrii nu erau deloc mai solizi decât oaspeţii, nu înţelegeam rostul centrărilor pe sus alor ai noştri, mingi care erau pur şi simplu pierdute. Se pare însă că tendinţa de a juca pe sus este caracteristică întreg fotbalului moldovenesc, pentru că chiar marţi, jucând fotbal cu mai mulţi amici, i-am reproşat unui tânăr fotbalist (care se antrenează profesionist) să înceteze cu centrările pe sus, în condiţiile în care noi jucam pe un miniteren de fotbal de 30-35 m. lungime, dar nu pe teren mare.

La final, pot spune că rezultatul este unul echitabil. Deşi oaspeţii au părut mai buni, nu au fost cu mult mai superiori ca astăzi să fi meritat o victorie. În privinţa şanselor zimbrilor de a merge mai departe, acestea sunt de 40 la 60. Dacă Zimbru va juca şi în deplasare ca astăzi, ar putea să scoată un egal, iar dacă unii dintre vedetele în devenire ale Zimbrului va şi reuşi să sclipească, ca în meciul din Kazahstan, s-ar putea să ne şi calificăm şi cu un 1 la 1 (sau 0). Depinde de echipă.