joi, 23 iulie 2009

Pentru tine, LUCKY!

Se născuse pe 1 februarie 2000, din încrucişarea unei căţeluşe de rasă, terrier, cu un câine "dvorniaşcă", obişnuit. Pe 16 martie, în ziua în care Hagi reuşea un gol şi o pasă de gol în Cupa UEFA pentru echipa sa, Galatasaray, împotriva Borussiei Dortmund, l-am adus acasă, fiindu-ne dăruit de o doamnă. Ţin minte şi acum acele momente: eu un puştan mărunţel ce mergând pe jos spre casă duceam la pieptul meu un mic căţeluş ce încăpuse într-o căciuliţă... Mic, fricos şi plângăcios (îl despărţisem la o lună jumate de mamă sa), în primele zile nici lăptică nu dorea să beie, dar a crescut şi a devenit al nostru. L-am numit Lucky.

2 ani mai târziu, vara, ne-am dus cu întreaga familie la mare, cu maşina proprie. Pe Lucky l-am lăsat la bunici, la Glodeni. Bunelul, care a murit în 2005, Dumnezeu să-l ierte, ne-a spus că nu a văzut în viaţa lui lacrimi la un câine, Lucky plângând după noi. Când ne-am întors la ţară să-l luăm, l-am găsit complet schimbat: răguşit (o răguşeală ce a ţinut mai bine de o lună şi după ce l-am luat acasă), slăbit, înfometat (nu avea nici gust de mâncare când nu eram noi), pur şi simplu arăta distrus. Dar sfărâma lanţurile de bucurie când ne-a văzut, şi nu s-a despărţit nici un moment de noi cât timp am rămas la bunici, fiind primul imediat în maşină când ne porneam undeva, numai să îl luăm acasă. De atunci nu ne-am mai despărţit niciodată de el, şi nu l-am mai lăsat niciodată în altă parte, la străini. Era deja membru al familiei noastre, fiindu-ne un prieten, o jucărie, un frate sau al treilea copil din familia noastră.

În 2007 i-a apărut boala. Neştiuitori, îl hrănisem nu rareori cu oase mari de carne, ceea ce îi sfâşiase şi rupsese muşchii de la orificiul anal, astfel că nu putea face mare. Atunci pentru prima oară apăruse ideea de a-l adormi, dar eram toţi împotrivă. Operaţia era scumpă şi riscantă, cu doar o treime şanse de reuşită în aşa cazuri, după cum ne spusese doctorul: noi însă i-am făcut-o, şi se pare că Lucky era într-adevăr un norocos, căci operaţia îi reuşise. De atunci l-am ţinut numai la dietă, cu căşuri, lapte, chefir, borş, etc., mai mult lichide, şi cu nici un fel de oase.

Se zice că o nenorocire apare una după alta. În săptămâna de după 5 aprilie, în care comuniştii au instaurat teroarea şi violenţa în societate, boala lui Lucky reapăruse. Pe lângă frica instaurată de către criminalii de la conducere, trebuia să suportăm şi durerea lui Lucky, ce nu putea nimic să facă. Săptămâna mai viitoare, marţi, l-am dus la acelaşi doctor ce-l operase, cu gândul de a-l adormi, dar nici eu, nici tatăl meu nu am avut puterea de a o face; şi doctorul, după ce îi făcuse o simplă procedură şi ne scosese 100 de lei, a zis că câinele încă e puternic şi nu trebuie de adormit. Din păcate se citea pe faţa lui că e un tip materialist şi avar, caruia îi pasă doar de bani - lipsa câinelui însemnând doar lipsa unui client pentru el. Operaţie, însă, acesta nu se încumeta să mai facă, şansele fiind zero de reuşită.

De-atunci practic şi noi, şi Lucky ne chinuiam unii pe alţii. Eram nevoiţi să-l ţinem mai mereu înfometat, hrănindu-l numai cu lichide: chefir, lapte, borş. Şi totuşi aduna, şi se chinuia şi nu putea face, ţipând de durere şi uitându-se cu nişte ochi rugători la noi să-l ajutăm cu ceva. Dar nu puteam nimic să-i facem, căci nici un doctor nu se încumeta să-i facă operaţie. Astfel că vineri seara, 17 iulie, am luat decizia toată familia de a-l adormi, ceea ce am şi făcut dimineaţa viitoare. În aceeaşi zi l-am şi înmormântat în pădure, vizavi de lotul de pământ ce-l avem în afara oraşului. Totul aşa de rapid s-a derulat, de parcă nici sentimente nu aveam: săpam alături de tata fără a simţi parcă nici efortul, şi nici bătăturile ce mi le făceam. Îl îngropam pe Lucky...

Întâmplător sau nu, pe drum spre lotul de pământ unde l-am îngropat am văzut tocmai 3 cadavre de câini zdrobiţi de automobile, ceea ce mărea parcă durerea noastră. Totodată pe 16, cu 2 zile înainte de a-l adormi pe Lucky, am sărbătorit cu toată familia cele 2 diplome de licenţă pe care eu şi sora mea le-am obţinut prin finisarea studiilor în acest an: sărbătoream începerea unei noi vieţi, una în care peste 2 zile Lucky înceta să mai facă parte din ea... ce crudă-i soarta!, şi tot întâmplător sau nu, pe 16 iulie Lucky împlinise 2 ani de la operaţia pe care i-o făcusem în 2007 - cu atât îi prelungise viaţa operaţia.

După m-am deprimat complet, astfel încât nu am mai avut chef nici de blog, de politică, de sport, de viaţă în general. Personal am vrut şi m-am ţinut tare; m-a doborât însă faptul că mama şi tata au plâns - tata, deoarece ţinea enorm de mult la Lucky, mama, deoarece ea cel mai mult ţinea să nu ne chinuim şi să nu-l chinuim şi pe Lucky, ci să-l adormim, astfel ea simţindu-se şi cea mai vinovată, şi totodată ea şi fiind alături de Lucky când şi-a dat duhul, eu fugind de laş ce sunt mai deoparte, iar tata îndepărtându-se pentru a-i uşura moartea lui Lucky, câinele ţinând cel mai mult la el...

Cea mai dură lecţie pe care am învăţat-o este că viaţă este scurtă, şi că trebuie să avem grijă unii de alţi, membri ai familiei, pentru a nu ne pierde. De aceea, sfatul meu pentru toţi, preţuiţi-vă părinţii, fraţii, rudele, spuneţi-vă cuvinte frumoase, aveţi grijă unii de alţii, ajutaţi-vă la nevoie şi preţuiţi momentele pe care le trăiţi împreună, pentru că viaţa e scurtă şi nu se ştie cine şi ce ne va răpune, astfel încât aţi putea să regretaţi momentele pe care le-aţi pierdut.






Ultimile poze ale lui Lucky, din 16 iulie 2009:


12 comentarii:

  1. Victor, salut! Am anunţat un premiu simbolic pentru blogul tău. Este acordat blogurilor ce promovează libertatea şi democraţia. Felicitări şi succes!

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. eu tot am avut un catel ce se numea Lucky, lam gasit linga "iazul" de la Valea Morilor

    RăspundețiȘtergere
  4. Ca să mă fac înţeleasă: Lucky a avut parte de afecţiunea voastră. Iar acest sentiment nu se pierde.
    Noi am avut câîni pe care i-am pierdut într-o bună zi şi ne-a afectat pe toţi pentru mult timp. Este dureros, mai ales că unul a fost otrăvit de un vecin, nemulţumit că latră la el. Când intra omuleanul în ogradă, câinele era tare supărat. Nu este un om tocmai bun, iar câinele simţea acest lucru şi lătra. Normal că după câine am plâns. După unii oameni, nimeni nu plânge, niciodată...

    RăspundețiȘtergere
  5. Emotionant. Am trecut de doua ori prin astfel de momente. Sincer imi pare rau si te inteleg perfect

    RăspundețiȘtergere
  6. Fratioare hai ca m-ai induiosat. Imi pare raupentru el....

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu vrei sa faci un film? Da, emotionant

    RăspundețiȘtergere
  8. Mulţumesc tuturor pentru susţinere.

    RăspundețiȘtergere
  9. citeste si da mai departe,
    si fa-le copiilor parte:
    sa daramam anticristii
    sa nu votam comunistii!!!
    ................................

    voronin, sluga la rusi,
    moscovei iar ne vandusi!
    pentru prunci - batai si chin...
    tu te inchini la Kremlin...
    .................

    refuz, rezist,
    sunt anticomunist!
    votez, gandesc,
    am suflet romanesc!

    http://vinca-vestea-neamt.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere
  10. Salut Victore, cititind articolul tau mi-am amintit de cainele meu, tot il chema Lucky :(( A venit de nicaieri la casa de la gradina si nu a mai plecat, din pacate a murit in cel mai crud mod, a fost impuscat in cap de un necunoscut, in timp ce se afla in gradina... Si cand te gandesti ca nu a facut nici un rau nimanui...
    Iti multumesc pt articol, ar trebui mai des sa scriem despre asemenea cazuri!

    RăspundețiȘtergere
  11. Anonim:
    Îmi pare rău pentru câinele tău.
    Şi eu îţi mulţumesc pentru comentariul tău, şi că te-ai împărţit cu mine cu durerea.
    Îţi doresc numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  12. imi vine sa pling dupa asa ceva char ca sunt adesea fericit

    RăspundețiȘtergere