marți, 20 octombrie 2009

La lansarea unei cărţi


Aseară am participat, din proprie iniţiativă şi curiozitate, la lansarea cărţii "Statele Unite şi lumea moştenite de Obama" de Catherine Durandin, ce a avut loc la Librăria din Centru, Cartier. Cartea scrisă de către autoare în franceză a apărut în premieră în română, nefiind publicată nici încă în ţara de origine, Franţa, după spusele redactorului şef al Editurei Cartier Emilian Galaicu-Păun. De asemenea la lansare a participat şi autoarea cărţii, ceea ce a făcut evenimentul mai excepţional şi plăcut totodată.

Am ajuns la librărie cu vreo 2 minute înainte de 18.00, fiind prezentă destul de multă lume. Aici mă aştepta o colegă de grupă de la FRIŞPA, cu care am răsfoit cele 2 cărţi cele mai noi apărute la Cartier: cartea sus-pomenită precum şi volumul "După douăzeci de ani de la căderea zidului" de Pierre Verluise. În timp ce le răsfoiam, în librărie şi-au făcut apariţia şi Ion Bărgan împreună cu un băiat de la FRIŞPA, ambii membri PL (deci colegi mie), Ion fiind şi un bun prieten mie. Acesta surprins plăcut să mă vadă, mi-a spus că parcă se aştepta să fiu şi eu aici, deşi personal nu înţeleg de unde se aştepta, ţinînd cont că pentru I dată eu m-am aflat la o lansare de carte :) .

Cîteva minute mai tîrziu s-a început lansarea cărţii. Dintîi a vorbit, puţin emoţionat şi ruşinat, domnul Ion Varta, istoric, care a analizat din punct de vedere istoric conţinutul cărţii. A urmat (geo)politologul Oleg Serebrian, care fiind şi un om politic, a vorbit fără "nici un pic de ruşine", adică fără emoţii, ca un om deprins cu publicul. Discursul său a fost unul destul de interesant, din păcate însă nimic nou sau excepţional pentru mine (ce bine că am făcut RI :D). A urmat Igor Munteanu, de la IDIS Viitorul, în final vorbind în franceză autoarea, doamna Catherine Durandin, care totodată a făcut şi o mică prezentare a volumului lui Pierre Verluise, lansat în aceeaşi zi cu cartea ei.

Au urmat autografele. Mi-am procurat rapid cartea şi m-am aşezat în rînd după autograf (destui de mulţi cumpărau cartea în acele momente). După ce mi-a semnat cartea, Catherine Durandin m-a întrebat dacă fac studii superioare în istorie şi unde studiez. I-am spus că m-am specializat în Relaţii Internaţionale la USM, istoria fiind un "hobby" de-al meu, aceasta spunîndu-mi că anul viitor va face un program de master în Franţa la istorie, la care vor putea să aplice şi studenţii moldoveni, astfel că dacă sunt interesat să fiu la curent. I-am mulţumit frumos pentru înştiinţare, rămînînd plăcut surprins de cît de simplă şi amabilă s-a dovedit a fi dumneaei.

Pe final pot spune că, ca I dată, mi-a plăcut destul de mult să particip la un asemenea eveniment. Este de o deosebită plăcere să fii alături de o lume atît de selectă şi erudită, majoritatea intelectuali, fiind înconjurat totodată de o mulţime de cărţi. E un sentiment unic, oarecum, şi plăcut, cel mai important. Cred şi sper să mai particip pe viitor la asemenea evenimente.

În continuare vă propun cîteva poze făcute de mine la eveniment:










luni, 19 octombrie 2009

Troleibuzele sunt goale...

De-abia azi, pentru I oară după majorarea costului biletelor la 1 octombrie, am folosit troleibuzul. Şi încă nu o dată, ci încă de 4 ori, astfel lăsînd aproape o bancnotă de 10 lei în vistieria RTEC.

Prima dată, la amiază, în drum spre universitate. Staţia de la care urma să iau troleul era, ciudat, goală, şi, şi mai interesant, pînă am aşteptat (nu puţin timp) numărul (troleului) necesar am fost mai tot timpul singur, cei 3-4 oameni ce se mai opriseră aici luînd repede unul din troleurile ce veneau.

5, 4, 22 lung, 1, 8, 22 şi într-un final 18-le aşteptat. Toate troleibuzurile ce au trecut erau aproape goale, cu scaune multe libere - doar în cel de-al 2-lea troleibuz 22 erau cîţiva oameni în picioare, dar avînd încă destul de mult spaţiu liber.

Urc în 18. Multe scaune libere. Mă aşez cu plăcere pe unul, întrebîndu-mă curios dacă voi avea ocazia să stau pînă la destinaţie pe el sau troleul se va umple şi voi ceda locul, cum consider că e şi normal, unei persoane mai în vîrstă. Pînă atunci trebuie să mă achit, şi scot 2 lei. Mă simt oarecum straniu, neobişnuit, parcă nevenindu-mi să cred că biletul e dublu de cît a fost. Întind parcă neîncrezut taxatoarei banii. Aceasta îi ia, îi despătureşte uitîndu-se atent la ei, de parcă ar verifica suma, şi îmi întinde biletul. Deci, e 2 lei... Şi pe bilet scrie asta.

Pînă la staţia unde urma să cobor troleibuzul s-a umplut binişor, totuşi cu destul spaţiu între persoane. Puţinii bătrîni care urcaseră îşi găsiseră loc pe alte scaune, astfel că am stat pînă la final pe scaun. Interesant e că o bunicuţă nu a plătit, spunîndu-i taxatoarei, clar şi răspicat pe româneşte, că nu are. Deşi taxatoarea i-a replicat de ce se plimbă, nu a obligat-o şi nici nu s-a certat cu ea ca să plătească.

La întoarcere acasă de asemenea troleul luat era extrem de liber, dîndu-mi speranţa că mereu de cîte ori mă voi întoarce de la universitate îmi voi putea odihni ciolanele obosite pe un scaun :D . Şi în al 3 luat mai tîrziu, de-acasă spre Editura Cartier, au fost scaune libere. De-abia spre seară, cînd ploua, staţiile şi troleibuzurile erau mai pline cu oameni, majoritatea probabil care se întorceau de la lucru, dar în nici un caz îmbulzeală.

Concluzii?
1) Este neobişnuit şi neplăcut să achiţi 2 lei pe bilet, asta după ce atîta timp te deprinseşi cu un leu. Timpul însă mă/ne va obişnui, căci nu văd/cred ca preţul biletelor să fie coborît cumva vreodată;
2) Numărul celor care călătoresc cu troleul s-a micşorat, şi nu cred că tare mă greşesc, cu aproape jumătate din cîţi călătoreau înainte de 1 octombrie. Poate o parte au migrat la rutiere, care au rămas la fel de incomode ca înainte, sau cel mai probabil pensionarii au terminat cu "turismul" prin capitală, dar un lucru e cert: troleibuzurile au devenit mult mai libere, şi ca rezultat mult mai confortabile. A dispărut acea îmbulzeală umilitoare din trolee, care distrugea psihic oamenii.

În fine, pot spune că dacă situaţia va rămîne la fel pe viitor, în sensul că troleurile nu vor mai fi îmbîcşite de oameni, ci destul de libere, dacă nu cu scaune libere, cel puţin cu spaţiu destul între oamenii în picioare, atunci actul CMC de a fi dublat preţul biletului la troleibuz mi se va părea unul bun şi eficient.
Deşi îmi voi atrage furia comuniştilor şi a pensionarilor, cred că s-a făcut un lucru bun cu anularea privilegiilor lor (totuşi aş fi susţinut ca aceştia să fi fost în continuare privilegiaţi şi să achite doar jumătate din preţul biletului, pentru că şi-aşa s-ar fi diminuat considerabil călătoriile lor cu troleul, dar şi furia şi frustrarea lor ar fi fost mai mică), aceasta ducînd direct la micşorarea numărului celor care călătoresc cu troleul aiurea şi în rezultat, la creşterea confortabilităţii unei călătorii în troleibuz.

duminică, 11 octombrie 2009

Lucescule, poate pleci?

Aseară Lucescu a strălucit. A strălucit în mediocritatea valorii sale. Rezultatul de ieri seară nu este unul deloc accidental, care ar rupe şirul "succeselor" lui Lucescu, cum aţi zice unii din voi. Este o urmare logică a jocului dezastruos practicat de echipa naţională a României în mandatul lui Răzvan, precum şi înaintea acestuia, de asemenea...

Începînd cu debutul său "victorios", care ar fi servit de un nou început pentru unii, în care eu mi-am permis totuşi să-l critic sfîrşind prin a fi criticat, urmând cu "spectaculoasa" (datorită golului lui Ghioane) victorie din Ungaria, în care România, în special în repriza a 2, nu a avut nici o fază de atac, urmând cu o remiză în deplasare cu "marea forţă - vicecampioană a lumii" (ce ne mai place să ne ascundem în spatele unor asemenea sintagme) Franţa, în care noi avînd nevoie de victorie ne-am baricadat în propriul teren, apoi nereuşind să batem acasă Austria, o Austrie care, diferenţă de mentalitate, au avut şi ei nevoie de victorie, dar care nu s-a baricadat în jumătatea lor de teren şi obţinînd un punct cu desăvîrşire meritat (nu ca noi la Paris), şi culminînd cu meciul de aseară, în care am încasat 5 boabe (aceasta poate e un accident), nereuşind să marcăm măcar un gol (iată asta nu e accident), România a practicat constant un joc dezastruos sub conducerea lui Răzvan Lucescu.

Şi ce e mai rău, pentru cine are logică, se observă clar o traiectorie descendentă în parcursul echipei naţionale sub cîrma lui Răzvan. Începînd cu meciul cu Lituania, pe care îl puteam termina şi cu 5 la 0 (de nu ar fi fost Marica un egoist cu fiţe), dar şi prost, continuînd la cel cu Ungaria unde am jucat execrabil, salvîndu-ne (mai degrabă pe el, pe Lucescu) rezultatul, apoi cu Franţa unde rezultatul cît de cît e acceptabil, apoi urmând eşecul (nu semieşec) cu Austria, pentru ca să ajungem să "strălucim" în meciul cu Serbia, se observă, că la şi nivel de joc, dar şi rezultate, România joacă pe o linie descendentă, mai prost şi tot mai prost... La moment, practic Lucescu, după înfrîngerea umilitoare de ieri, se află în aceeaşi situaţie cu a lui Piţurcă din aprilie acest an.

A, da, ştiu ce îmi veţi replica pe moment, că calificarea, adică şansele la locul 1 şi 2 le-am pierdut sub Piţurcă. Foarte corect. Dar tot atît de corect e că şi şansa de a ocupa locul 3, şi chiar şi 4, am pierdut-o sub comanda lui Răzvan Lucescu. Şi atunci, cu ce e mai bun Lucescu decît Piţurcă? Cu nimic. Din contra, părerea mea este că Piţurcă, cu experienţa şi rezultatele sale, este un antrenor mult mai bun decît Răzvan. Pur şi simplu acesta deja pierduse controlul asupra echipei, atunci cînd pierduse cele 2 meciuri în primăvară. Ceea ce de fapt o păţeşte şi Răzvan, care, în opinia mea, se află în aceeaşi situaţie acum ca şi Piţurcă în primăvară. Şi, dacă Piţurcă a fost demis, de ce nu este demis şi acesta? Pentru că are un alt obiectiv, acela de a ne prăvăli şi în campania de calificare la Euro 2012?

Să fim serioşi, nu am nimic împotriva lui Lucescu. Nici nu zic că e un antrenor slab, prost, etc. Este un antrenor bun, pentru a antrena Rapidul, Braşovul, dar în nici un caz naţionala României. Este prea mic pentru o sarcină aşa de mare. Plus că s-a demonstrat destul de bine că nu este nici pe aproape salvatorul unei Românii în dezorientare după perioada Piţurcă, ci din contra, o parte a problemei, dacă a ajuns să fie contestat şi de oameni serioşi în fotbal, nu numai de zerouri ca Borcea, Becali.

Eu speram, şi încă mai sper, ca Lucescu să înţeleagă că nu e salvatorul României şi îşi va da desinestătător demisia. Nu are el experienţa, calităţile, puterea, şi cel mai important valoarea de a schimba faţa României, ţinînd cont că el însuşi face parte din această faţă deplorabilă a fotbalului românesc. Avem nevoie de cineva din afara sistemului. Avem nevoie de un străin. Care să fie diferit, şi să ne ofere o alternativă, o alternativă la ceea ce suntem.

Şi totuşi, nu va fi de-ajuns. Pentru că va mai fi nevoie şi de o decapitare, o decapitare a himerelor din fotbalul românesc: Mircea Sandu, Dragomir, clanul Becali, Borcea, etc...

P.S. Să nu credeţi că am scris acest articol sub impresia meciului de ieri, orbit de furie, frustrare, umilinţă şi lipsit de raţionalitate. Nici pe aproape. Pentru că nici nu am urmărit meciul, ci, în locul acestuia, o comedie bună cu David Duchovny la canalul 2 Plus. Vă întrebaţi cum s-a întîmplat asta? Simplu. Mi-a fost de-ajuns să citesc afirmaţiile lui Răzvan Lucescu înainte de meci pe Gazeta Sporturilor, pentru ca să-mi dau seama că va fi o bătaie de joc. Am anticipat faptul că România va pierde (nu am anticipat însă şi că va pierde luînd tocmai 5 goluri). Şi dacă ştiam că România nu va juca mai nimic, ce rost mai avea să privesc meciul?

vineri, 9 octombrie 2009

Lupu - cal troian? (partea a II-a)


De asemenea şi celelalte afirmaţii ale domnului Lupu, gen "majoritatea absolută a populaţiei se identifică ca moldoveni", sunt discutabile (recensământul din 2004 nu poate fi adus ca argument solid), părînd a fi fix în fix preluate de la comunişti, din barca cărora Lupu a şi făcut parte ani buni. Acestea pot să însemne că ori Lupu încearcă să atragă voturi din partea comuniştilor (varianta cea mai credibilă tuturor pe moment), ori că în Alianţa pentru Integrare Europeană există disensiuni majore (să nu fi existat această variantă, acest articol nu-şi avea rostul).

Vreo 4-5 zile în urmă am purtat o discuţie cu un băiat pe mess, cu care rareori mă întîlnesc. Şi îl întreb şi eu aşa ce părere are de AIE. Acesta îmi spune că e pesimist şi crede că se va destrăma. Întreb: de ce? Îmi răspunde că Filat şi Ghimpu tare nu se împacă cu Lupu. Mirat, îl întreb de unde a scos asta, că parcă în toată presa (în afară de cea comunistă) nu e nici o ştire de genul ăsta. Iniţial nedorind să-mi răspundă, îmi spune apoi că mama sa cunoaşte o persoană din PLDM (nu dau nume), ce a şi intrat în Parlament, deci e deputat acum, care i-ar fi spus că Ghimpu şi Filat s-ar certa cu Lupu pe mult mai multe probleme decît noi cunoşteam, nu numai pe NATO, CSI sau problema limbii, istoriei, etc.

Şi atunci am căzut pe gânduri, căci nu am motive să nu-l cred. Mai ales că Alexandru Cozer a şi remarcat corect într-un articol de-al său: "Sunt şanse mari ca Lupu să devină şef al statului. Atunci guvernul Filat chiar s-ar trezi într-un pericol iminent: Lupu şi comuniştii să-şi dea interesele pe faţă, să destituie actualul guvern şi să instituie unul format din PCRM şi PD. Nu i-ar împiedica nimic să facă asta, iar Moldova atunci chiar s-ar pierde într-o gaură fără fund..."

Majoritatea probabil îmi veţi replica prin 2 argumente: dacă Lupu era trădător, el se alia de la început cu comuniştii, căci PCRM + PD = 61 mandate, plus că dacă Lupu chiar va trăda Alianţa, el îşi va compromite cariera politică, avînd soarta lui Roşca. Argumente ce pot fi uşor demontate, zic eu.

De ce? Simplu. Chiar dacă PCRM + PD = 61 mandate, asta nu avea să fie egal cu Lupu. Adică, sunt sigur că dacă Lupu făcea alianţă cu comuniştii, unii din membrii PDM ce au intrat în Legislativ la sigur nu ar fi susţinut această alianţă şi nu l-ar fi votat pe Lupu preşedinte (de ex, Serebrian, precum şi alţii sunt). Astfel, lui Lupu i-a rămas doar varianta partidelor liberale, cu care a şi făcut alianţă.

În privinţa trădării şi că Lupu v-a împărtăşi soarta lui Roşca, voi repeta cuvintele unui profesor de-al meu de la universitate: "În politică trebuie aşa să amăgeşti populaţia, încît ea încă să-ţi şi mulţumească apoi pentru asta". Ceea ce coaliţia democratică şi nu a ştiut să facă în cazul majorării tarifelor, atrăgîndu-şi indignarea şi frustarea chişinăuienilor, de exemplu.
În cazul lui Lupu, acesta ar putea să pună cît mai multe beţe în roată guvernului Filat, astfel încît acesta să fie ineficient, şi într-un final Lupu să pară că ar fi fost nevoit să facă alianţă cu comuniştii, pentru a asigura "stabilitatea" Republicii Moldova. Astfel Lupu va ieşi chiar salvator, pentru instituirea unui nou guvern comuniştii avînd nevoie de doar 4 oameni de la PDM (48 + 4 = 52), ceea ce e ca şi făcut din cei 13 "democraţi" din Parlament...

miercuri, 7 octombrie 2009

Lupu - cal troian?

Cică Marian Lupu a afirmat, legat de istoria ce ar trebui predată în şcoli, într-un interviu în exclusivitate pentru Omega, că, după părerea lora (lora, adică a cui, a democraţilor, sau a comuniştilor?), "cea mai bună variantă pentru Republica Moldova ar fi istoria statului nostru - istoria Republicii Moldova". De asemenea acesta consideră că în această chestiune ar trebui să fie luată în consideraţie "caracterul policultural al societăţii noastre", unde "majoritatea absolută a populaţiei se identifică ca moldoveni".

Sincer, nu mă aşteptam la asemenea inepţii de la Lupu, care nu face decît să repete tîmpeniile şi minciunile voroninisto-comuniste. Personal îl consideram, şi îl consider, pe Lupu o persoană cu adevărată stofă de politician, căruia îi pot face faţă, la nivel său de cunoştinţe şi aptitudini, doar Vlad Filat şi Dorin Chirtoacă (era şi Iurie Roşca cîndva, acum, din fericire, fiind "consumat"). Cele spuse mai sus de dînsul nu îi fac faţă însă personalităţii sale, demonstrînd că ori nu este atît de deştept pe cît pare, ori că slujeşte unor interese aparte în care adevărul nu prea are valoare. Să le luăm pe rînd, de exemplu.

Zice el că ar trebui să studiem istoria statului Republicii Moldova. Ok. Istoria statului Republicii Moldova începe de la 27 august 1991. Şi ce să înţeleg eu atunci, că înainte de 1991 nu ar trebui să studiem istoria strămoşilor noştri??? Unde e logica în afirmaţia lui, oare?

Să presupunem că Lupu are în vedere prin istoria statului nostru şi istoria RSSM (precursoarea RM, ce se afla în cadrul URSS). Orice specialist şi savant ştie că statul Republica Moldova îşi trage obîrşia de la formarea în octombrie 1924 a RASSM, a regiunii autonome transnistriene din Ucraina Sovietică (în actele normative sovietice din acea perioadă, deci juridic, şi Basarabia făcea parte din RASSM). Bine atunci. Să înţeleg din declaraţia lui Lupu că ar trebui să studiem istoria strămoşilor noştri din doar anul 1924? Că de atunci se trage istoria statului nostru. Dar ce facem atunci cu Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Ioan Vodă Armeanul, etc?

Să presupunem, din nou, că Lupu s-a referit la istoria ţării Moldova, dar nu a statului Republica Moldova (Moldova şi Republica Moldova reprezentînd 2 lucruri diferite, chiar antinomice, zic eu). Istoria principatului Moldova începe din anul 1359, la acel moment teritoriul dintre Prut şi Nistru nici pe-aproape nefiind în cadrul ţării Moldovei, ce se situa în regiunea rîului Moldova şi Siret (deci, concluzie, locuitorii dintre Prut şi Nistru nu sunt moldoveni!). De-abia la sfîrşitul secolului XIV teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost "ocupat" de către Moldova, astfel ajungîndu-se cu scurgerea timpului să ajungem şi noi să ne considerăm moldoveni, după denumirea statului ce ne-a "ocupat cu forţa" (aici sunt ironic, în special faţă de adepţii moldovenismului). Şi, dacă iar să mă iau de declaraţia lui Lupu, ce să înţeleg, că înainte de 1359, de exemplu, nu există istorie? Cui îi lăsăm pe Burebista, Decebal?

Ce vreau să spun eu este că noi nu ar trebui să studiem istoria statului nostru, sau a ţării noastre, sau a altor state, etc., ci ar trebui să studiem istoria strămoşilor noştri, a celora din care ne tragem, altfel spus istoria poporului nostru, poporul român, o istorie ce ţine mai mult de 2 milenii şi care nu poate fi rezumată doar la apariţia statului medieval moldovenesc.
O istorie din care fac parte şi dacii, şi romanii, precum şi slavii, al căror aport la formarea poporului românesc nu poate fi negat (20% din cuvintele limbii române sunt de origine slavă - în cazul Basarabiei, ce s-a mai aflat 200 ani sub ruşi, aproximativ 25%).
Ne place sau nu ne place, toţi cei care se identifică ca moldoveni fac parte din poporul român (nu şi, din păcate, naţiunea română - recomand aici articolul lui Marcel Spătari "Limba, neam, popor"), astfel că numai studierea istoriei poporului român ar cuprinde întreaga istorie a strămoşilor noştri (din care fac parte şi acei zeci de mii de ucraineni aduşi de Ştefan cel Mare în Moldova din Polonia, de ex.).

Va continua.