duminică, 30 mai 2010

Hai davai înainte!


Ieri România a pierdut meciul cu Ucraina de la Lvov. Interesant e că tîmpiţii ăia de la ProTv Chişinău arătau meciul cu o întîrziere de 15 min; nici a 2 repriză nu au vrut să o arate normal, aşa că am privit meciul online. Părerea mea - România are la moment cea mai slabă echipă de cînd eu am început să urmăresc meciurile ei (1998). Apărare aiurea, atacanţi mediocri (mi-e dor de Mutu), Lobonţ e departe de ceea ce a fost cîndva, şi un antrenor neexperimentat la început de cale = ingredientele eşecului. Păcat - mi se întăreşte opinia mea încă de anul trecut, că la Euro 2012 cu aşa jucători şi antrenor nu ajungem...

Rămîn la părerea că acum, cînd naţionala României e într-o criză şi prăbuşire, fără a avea o bază de jucători de valoare, la cîrma echipei ar fi trebuit să se afle un antrenor experimentat, care să îi strîngă pe jucători şi să scoată maximum din ei, pentru a obţine măcar ceva rezultate. Aşa însă, se acordă o şansă antrenorului (tînăr) cînd singură România are nevoie de o şansă - sinucidere curată.

Tot ieri a avut loc şi Eurovisionul. Nu l-am urmărit, recunosc. România a luat locul 3, cînd mulţi ziceau că piesa lor e mai proastă decît a noastră. Germania a câştigat, cu Lena aia care n-are deloc voce - comentarii pe Unimedia. Ai noştri, care sunt cei mai frumoşi, buni şi pi*doşi (pentru noi), au luat doar locul 22: incredibil "ce proşti sunt europenii". Paradox, dar pînă şi fraţii "ne-au trădat", căci nu ne-au dat 12 puncte, menţionează unii cu ciudă şi ură. Pe mine însă mă pune pe gînduri: dacă nici românii nu ne-au susţinut (total), înseamnă că problema a fost în noi (piesa, reprezentanţii), tind să cred.

Nu am de gînd să scriu acum că ar fi fost mai bine să-l trimitem pe Turcu, căci nu am cum să ştiu asta. Şi nici nu vreau să fiu ranchiunos. Totuşi, nu pot să nu mă gîndesc ce ar fi fost dacă Turcu ar fi mers anul ăsta la Eurovision... Cert e că, şi părerea mea, că piesa de anul acesta, a Moldovei, este una bună: şi mie îmi place, nu pot să neg. Dar nu e de-ajuns numai cu piesa să cîştigi Eurovisionul: mai trebuie să ai ceva anume, ceva deosebit, ce să te diferenţieze de ceilalţi - showul, un mesaj, reprezentanţii, cine ştie...

Important însă e, cum am citit pe un blog, că nu ne-am făcut de ruşine, că am trecut semifinala, ce mai... şi aşa gîndesc majoritatea moldovenilor, mentalitate de looseri, din păcate. Să nu ne facem de ruşine, asta doar contează la moldoveni, dar nu să încerce să cîştige, să riscăm şi să ajungem să gustăm şampania victoriei. Ne este frică atît de mult de eşec şi de părerea celorlalţi încît nici nu îndrăznim să acţionăm altfel sau diferit de majoritatea. De aia şi sărăcia este şi va fi pentru mult timp stăpîna acestor meleaguri, iar succesul şi libera iniţiativă atît de străină nouă, românilor basarabeni...

Da nu-i nik, tăt o să fie ghine. Hai davai înainte!, cum zice maldavanul: că viaţa nu ne-aşteaptă.

sursa imagine

duminică, 16 mai 2010

Povestea unui vis de vară


"Povestea unul vis de vară", scrisă de Sandu Grecu, este o carte foarte uşor de citit. Spun asta deoarece de mai bine de 2-3 luni nu am reuşit să duc vreo carte pînă la capăt, lucrarea lui Sandu Grecu reuşind să-mi rupă blocajul. Plus la asta, nu mi-a luat nici 2 zile rotunde să o citesc, ajungînd de la 50 de pagini citite vineri seara la ultimile o sută în doar 3 ore azi dimineaţa - dovadă a faptului cu cât mai mult citeşti, cu atît şi creierul mai mult se dezmorţeşte şi mai rapid prelucrează informaţia.

Cartea reprezintă, după cum bine a menţionat Ivan Goncearuc, "o descriere a întîmplărilor care au avut loc la acel memorabil turneu final (Campionatul Mondial 2006), îmbinate cu experienţele personale ale autorului". Este probabil cea mai bună carte din Moldova din categoria fotbal scrisă după independenţă, după cum menţionează acelaşi Ivan. În continuare voi expune ce mi-a plăcut mai mult sau mai puţin la lucrare.

Mi-a plăcut în I rînd limbajul simplu şi fluent în care a fost scrisă. Sunt sigur că şi un om simplu de la ţară, dacă ar citi cartea ar înţelege 99% din prima cele scrise, ceea ce e foarte bine. De asemenea mi-a plăcut faptul că cartea e scrisă la persoana I, ce-ţi permite să te "înfunzi" în carte - în unele momente aveam impresia că eram eu însumi acolo în Germania, fiind participant la întîmplările descrise.

Mi-au plăcut mai puţin momentele în care descria desfăşurarea unor meciuri - mă plictiseau în contextul în care majoritatea numelor jucătorilor ori nu-mi spuneau mai nimica, ori că gîndeam că există youtube dacă doream să văd rezumatul. În unele momente mă săturasem de atîta fotbal - dar cartea şi este scrisă despre fotbal, aşa că nu am dreptul să mă plîng.

În acest context aş spune că mi-a plăcut foarte mult incursiunile făcute de Sandu Grecu în istoria oraşelor în care au avut loc meciurile, sau a unor clădiri anume. I-aş propune să le folosească mai des şi mai bine plasat (pentru a face "pauze" de fotbal) în următoarele sale lucrări, dacă intenţionează (şi l-aş încuraja) să mai scrie cărţi pe această temă (de ex CM de anul acesta din Africa de Sud). De-asemenea descrierile locurilor pe unde a trecut, sau a obiectelor mai importante pe care le-a văzut, sunt foarte bine şi interesant făcute.

În unele momente autorul mi-a lăsat impresia că ar fi puţin complexat sau frustrat în legătură cu sărăcia din ţara noastră, în comparaţie cu viaţa, situaţia din Occident. Lucru pe care îl înţeleg, avînd şi eu asemenea sentimente în mine, precum şi mulţi alţi moldoveni, care ne dorim sincer să avem o ţară mai bună şi mai dezvoltată, cu un nivel de trai cît mai ridicat. În acest context pot să spun că apreciez stilul sincer cu care a scris această carte, nedînd impresia că ar fi încercat să se autocenzureze sau să scrie mai "moale" despre unele subiecte: autorul pare să fi scris sincer ceea ce a văzut şi a simţit, şi ceea ce crede despre unele lucruri.

La final, pot spune că nu regret deloc că am procurat şi citit această carte. Merită a fi citită, pentru că nu reprezintă doar o simplă descriere a celor întîmplate la CM 2006, ci şi o sursă bună de informaţii despre fotbalul internaţional, despre FIFA, despre cum se organizează un CM. Plus că, dacă ţinem cont că de pe 11 iunie începe CM din Africa de Sud, cartea reprezintă tocmai o lectură potrivită pentru microbişti înaintea campionatului mondial de fotbal.

duminică, 9 mai 2010

Adevăraţii eroi ai neamului nostru


"Vara lui 1941. O femeie din Orhei stă în faţa unui mormânt proaspăt descoperit de câinele familiei. Acoperiţi de pământ sunt opt tineri, dintre care unul încă respiră. Mai apucă să articuleze câteva cuvinte răzleţe despre nişte crime odioase făptuite de ocupanţii sovietice... Femeia ascultă îngrozită. Se sperie să vorbească şi duce cu ea această taină, mai departe, ca pe un talisman.

Taina se va dezvălui, iar mărturisirea femeii va vedea lumina tiparului 60 de ani mai târziu, când, după o poveste ca un roman, doi cercetători exemplari, Petru Bunăcale şi Andrei Calcea, o aşază pe masa cititorilor sub forma unui volum (Osândiţi la nemurire, 1999). Tinerii aceia executaţi sumar şi aruncaţi în pământ erau membrii unei organizaţii ilegale de luptă antisovietică şi anticomunistă de la Liceul "Vasile Lupu" din Orhei. Istoria lor este uluitoare. După ocupaţia bolşevică a Basarabiei, aceştia se organizează şi încep o bătălie, superbă prin gratuitatea ei de moment, împotriva sovieticilor. Atât cît le-a stat în putinţă. Dar infinit mai mult decît se aşteptau ocupanţii. În Orhei încep să apară proclamaţii care demontau sistematic propaganda comunistă sau minciunile cu privire la aşa-zisa "eliberare": "Jos călăul Stalin!", "La luptă, fraţi români!", "Jos NKVD-ul barbar!", "Nu-i credeţi pe ocupanţii bolşevici!", "Plecaţi acasă, barbarilor!".

Culmea acestor acţiuni s-a produs pe vremea sfintelor sărbători de Crăciun. Aceşti tineri de 18 ani îndrăznesc şi reuşesc să dea jos steagul roşu bolşevic de pe instituţiile oficiale şi să arboreze, în schimb, tricolorul. Pe clădirea Comitetului de Partid bolşevic, pe fosta clădire a Primăriei şi, mai ales, pe clădirea NKVD-ului. Nici mai mult, nici mai puţin! Principala instituţie a ocupantului este umilită de către un grup de tineri de 18 ani. De Crăciun, în plină ocupaţie bolşevică, deasupra oraşului Orhei flutura tricolorul românesc, şi nu unul singur, ci trei drapele care fâlfâiau pe cerul înseninat de Ziua Naşterii lui Iisus Hristos.

Represiunea a fost teribilă. În final, această luptă inegală se termină cu arestarea membrilor organizaţiei antisovietice. Pe 31 mai 1941, după ce au fost torturaţi, sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare. Ulterior, întreaga organizaţie este dispersată. Unii dintre ei sunt ucişi pe loc, alţii trimişi în Siberia.

...Dincolo de dramatismul situaţiei, povestea adevărată de mai sus nu are - vai! - nimic excepţional. Un episod aproape banal - banalitatea răului! - din Basarabia ocupată şi a cărei istorie este încă departe de a fi scrisă. Această parte de istorie lipseşte aproape cu desăvîrşire din manuale, dezbateri publice sau din agenda instituţiilor oficiale. În orice oraş din R. Moldova întîlneşti astăzi, fără dificultate monumente care amintesc, indecent, aproape, de jertfele ostaşilor Armatei Roşii aşa-zise eliberatoare. Dar nimic, absolut nimic, despre cei care au luptat împotriva ei."

fragment din articolul "O Eternitate fără monument"
din volumul lui Dan Dungaciu: Cine suntem noi?


alt articol pe acelaşi subiect aici

sursa imagine

sâmbătă, 8 mai 2010

Ah, Transnistria...


Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană după modelul cipriot este neacceptabilă. Cel puţin aşa a spus domnul Markus Loning, Comisar pentru drepturile omului al Guvernului Republicii Federale Germane şi vice-preşedinte al Liberal Democraţilor Europeni.

Astăzi la încheierea primei părţi a Şcolii Tânărului Formator, proiect în cadrul Academiei Liberale, dumnealui ne-a ţinut un mic discurs despre integrarea europeană şi Parteneriatul Estic. Personal l-am întrebat dacă RM pentru a adera la UE este obligată să-şi rezolve conflictul transnistrean sau ar putea să adere după modelul cipriot, cu Transnistria în afară.

Răspunsul său a fost unul precis: europenii deja regretă că au acceptat ca Republica Cipru să adere la UE fără a-şi fi rezolvat disputa cu aşa-numita Republica Turcă a Ciprului de Nord, şi nu vor mai face aceeaşi greşeală şi cu alte ţări candidate. Astfel că RM este obligată să-şi soluţioneze conflictul transnistrean dacă doreşte să poată adera la UE, Transnistria fiind pe-adevărat o piatră de moară legată de gîtul Moldovei.

Se poate spune că s-a spulberat visul optimist al unora ca rapid, în 10 ani, statul nostru să adere la UE, fiind foarte puţin probabil ca într-un deceniu, ţinînd cont că în 20 de ani nu s-a făcut mai nimic, să fie soluţionat conflictul de pe Nistru.

Alte afirmaţii ale domnului Markus Loning care mi s-au părut interesante, sau importante, sunt următoarele: dacă RM vrea în UE, trebuie în primul rînd ca societatea moldovenească să adopte valorile europene.

De asemenea dumnealui a precizat că trebuie să ne debarasăm în politică de asemenea oameni ca Vadim Mişin, a căror mentalitate de tip comunist este una veche şi deloc orientată către schimbare şi progres, şi ne-a sfătuit ca, în cadrul Parteneriatului Estic, să nu ne uităm deloc la celelalte 5 state (Belarus, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan) şi să nu ne axăm pentru a adera în bloc cu una din aceste ţări, care par la moment a se afla mult mai în urma noastră în privinţa drumului către integrarea şi aderarea la UE.

sursa imagine

duminică, 2 mai 2010

Master la FRIŞPA


Merită să faci masterul în Moldova? Deşi am o părere, nu am de gînd să mă pronunţ, pentru că nu cunosc calitatea programelor de masterat de la toate universităţile din Moldova, precum şi de la alte facultăţi de la USM, şi nu vreau să mă greşesc. Pot doar să menţionez că în toamna anului trecut m-am întîlnit cu fosta mea dirigintă din liceu, profesoară de limbă română, care mi-a spus că în RM nu merită deloc să faci masteratul, ci numai peste hotare. Eu deja eram atunci în I semestru de masterat la FRIŞPA...

Cum e să faci masterul la FRIŞPA? Merită? Răspunsul meu este categoric: NU! În genere, dacă e să-mi exprim opinia, masterul la FRIŞPA, specialitatea RI, e un faliment total. Universitatea se preface că ne oferă un program de masterat după care ar trebui să învăţăm, profesorii se prefac că ne învaţă, iar studenţii se prefac că învaţă - fraza dată descrie sugestiv situaţia de la universitate.

Lumea e un teatru, cum scria Eminescu în Glossă, şi şi mai rău chiar, masteratul e o bătaie de joc la adresa existenţei umane. De ce e aşa? Pentru că, absurditate, prin simpla prezenţă la lecţii ajungi să degradezi (intelectual, spiritual, etc.). Personal credeam că numai eu am o părere aşa de rea şi de joasă despre masterat, ca urmare a faptului că sunt o persoană cu mari cerinţe faţă de sine şi de alţii (INTJ); dar discutînd şi cu colegii, am rămas surprins puţin să aud de la o fată că şi ea simte că degradează, frecventînd lecţiile la masterat.

Şi atunci, care sunt problemele concrete ale unui program de masterat la FRIŞPA? Şi care sunt soluţiile, pentru a remedia situaţia? Prima problemă, despre care am şi scris pe acest blog (aici), ţine de faptul că programul de masterat studii europene nu prea are în marea sa parte ceva legătură cu studiile europene, fiind creat aiurea. Am scris şi careva soluţii pentru această problemă, aici. Dar problema masteratului nu ţine numai de aceasta, mai sunt cel puţin încă patru aspecte, dimensiuni, care fac ca masterul la FRIŞPA să fie un faliment prin excelenţă.

Iar aceste alte 4 aspecte ţin de:
1) de orarul masterului, de zilele, orele cînd se face masterul;
2) de conţinutul disciplinelor în sine care se predau la master;
3) de profesori;
4) de studenţi.

Astfel că, îmi rămîne să scriu despre încă patru aspecte, patru probleme ale masterului Studii Europene FRIŞPA, şi să propun soluţii, pentru a-mi realiza datoria faţă de patrie şi a mă simţi cu inima împăcată...

P.S. Interesant e că momentele de frustrare maximă faţă de masterat le-am avut în decembrie 2009 şi în martie anul curent. Acum însă, mi-e "pohui" în adevăratul sens al cuvîntului de masterat, pentru că nu merită. Şi poate de aia şi mi-e indiferent dacă voi răni pe cineva spunînd lucrurilor pe nume. Cert e că am rămas cu impresia unei datorii neîmplinite faţă de mine, după momentele de frustrare pe care le-am avut faţă de masterat, astfel că sunt nevoit să scriu aceste articole pentru a mă simţi eliberat de sine.

sursa imagine

sâmbătă, 1 mai 2010

Jaf la drumul mare


Pe 4 noiembrie 2009 Nokia lansa 5 telefoane low-end: 1280, 1616, 1800, 2220 şi 2690, cu preţurile fără taxe de respectiv 20, 24, 26, 45 şi 54 euro. În luna aprilie a acestui an cei de la Publika TV au făcut o mică cercetare a pieţii în care au stabilit că în Moldova preţurile sunt mai ridicate decît în România. Conform lor, cei care vor să-şi cumpere un telefon mobil în Moldova sunt nevoiţi să plătească cu 10% mai mult decît în statul vecin.

În luna aprilie a acestui an 3 din telefoanele mobile menţionate mai sus, Nokia 1616, 2220 şi 2690 au ajuns şi pe piaţa Moldovei, la preţuri mai mult decît exagerate. Nokia 2220 este vîndut la Conect cu un preţ de 1299 lei, la Orange cu 1199. Costînd doar 45 euro fără taxe, la un curs al euro-ului de 16.67, acesta valorează iniţial aproximativ 750 lei moldoveneşti. Plus 20% TVA la stat, preţul ajunge la 900 lei, mai departe depinzînd de firmă cu cît este mărit preţul. În cazul Conect, aceştia au mai adăugat încă 400 lei la preţul telefonului mobil dat.

Nokia 2690 costă de la fabrică 54 euro, adică aproximativ 900 lei moldoveneşti. Plus taxa la stat, preţul ajunge la 1080 lei. Cei de la Conect îl vînd însă cu 1599 lei, adică cu încă 519 lei pe deasupra. Sau 1616, de 24 euro (400 lei), plus TVA 480lei, costînd tocmai 846 lei, mai mult decît dublul preţului de la fabrică!

Sincer, chiar şi să vreau să-mi închipui pe ce s-ar justifica umflarea acestor preţuri la telefoanele mobile respective (transport, întreţinerea magazinului, salariile consultanţilor, etc.), tot nu pot să înţeleg cum de ajung ele să coste aproape dublu decît valoarea lor iniţială.
Singura explicaţie raţională îmi porneşte de la o propoziţie spusă de Ion Sturza la întîlnirea organizată de ThinkMoldova: piaţa din RM este mică, foarte mică. Spus la subiect, la noi se vînd mii de telefoane noi pe an, dar nu milioane ca în alte state, astfel că "bussinessman-ul" moldovean, ca să-şi poată lua un Mersan luxos sau să-şi facă milioane, mai adaugă cîteva sute de lei la preţul iniţial al unui product.

Şi astfel rezultă ceea ce avem: cea mai săracă ţară din Europa cu preţuri mai mari decît ale unor state din UE. Salarii moldoveneşti, preţuri europene, o vorbă sugestivă a moldoveanului, doar că... preţurile "europene" ale noastre le cam depăşesc şi pe cele din UE, scăpat-au din observare moldovenii noştri.

sursa imagine