sâmbătă, 10 septembrie 2011

Cînd totul în jur, şi în esenţă, e de rahat

Se zice că, dacă totul în jur, şi în esenţă, e faliment, oricît te-ai zbate şi orice nu ai face oricum totul rămâne de rahat. De exemplu România: aceasta recent şi-a inaugurat cel mai mare, mai modern, mai frumos şi mai scump stadion pe care l-a avut vreodată - Naţional Arena. Acesta a costat tocmai 234 mln. de euro la doar 55 mii de locuri, iniţial preconizîndu-se că va costa doar 119 mln euro - scriu asta pentru că mi se pare că s-au spălat bani buni şi aici, dar mă rog, treaba românilor. 

Deşi inaugurarea stadionului trebuia să fie o adevărată sărbătoare, Argentina dintîi a refuzat amicalul cu România, apoi la meciul cu Franţa Marcel Pavel s-a făcut de ruşine, intonînd greşit imnul României, iar gazonul a fost un adevărat cîmp de cartofi, cum i-a ironizat presa franceză pe români. Apoi au urmat mulţimea de certuri şi acuze dintre conducătorii Stelei, Rapidului şi Oţelului, FRF, Primăria Bucureştiului, firma ce a pus gazonul, etc. şi apelul Stelei de a amîna meciul din cupa UEFA, ceea ce nu s-a mai întîmplat vreodată, încît românii s-au făcut de ruşine în faţa întregii Europe. UEFA, nemaisuportînd incompetenţa românilor, le-a interzis acestora să se mai implice în refacerea gazonului, alegînd ei singuri firma care să se ocupe de asta.

Deşi s-a dorit construirea unei adevărate opere de artă, a celui mai bun stadion din România, românii s-au făcut din nou de ruşine cu fotbalul lor. Toată lumea ştie cît de mult a degradat şi decăzut naţionala României, precum şi fotbalul românesc, în ultimii ani, care a ajuns pur şi simplu de rahat (peste tot vezi doar faliment şi bătaie de joc, fără de nici o şansă de schimbare şi dezvoltare). Deşi s-a încercat a se face un lucru bun, totul a ieşit din nou un rahat. Un cerc vicios de faliment, în care orice ai face, oricum totul va ieşi mai rău. Probabil doar o revoluţie/reconstrucţie totală, în care toţi conducătorii corupţi din fotbal ar zbura (începînd de la Mircea Sandu şi Dragomir) ar mai salva ceva în fotbalul românesc. Dar sincer, deja, nu mai am nici o speranţă, şi cred că  e ultima oară cînd îmi va mai păsa, ţinînd cont de rahatul (falimentul) care e acolo.

Legat de Republica Moldova, am impresia uneori, de fapt nu, deseori, că e tot şi aceeaşi. Drumurile stricate, întreaga infrastructură la pământ, şi pe zi ce trece se distruge tot mai mult, pentru că nu se investeşte mai deloc în ea, corupţia la noi e la ea acasă, o mulţime de companii ce-şi bagă piciorul şi în cetăţenii simpli, şi în stat, sistemul de învăţământ falimentar, criza demografică, 95% din politicieni trădători de ţară, corupţi sau carierişti - totul parcă e un cerc vicios de faliment, şi sincer uneori nici nu văd luminiţa de la capătul tunelului. Şi orice ai face şi oricît ai lupta, eşti sortit la eşec pentru că în jur totul e faliment şi ca într-o reţea densă de interdependenţe, te trage şi pe tine în jos.

Scriu aceste gânduri pentru că le-am avut pe la mijlocul săptămânii, cînd mă aflam într-o stare asemănătoare, cînd aveam impresia că totul în jurul e faliment şi nu găseam nici măcar un punct de care să mă apuc să merg înainte. Nu o stare de depresie (pentru că nu mă simţeam nefericit), ci mai degrabă de letargie, în care nu puteam să fac nimic pentru că nu vedeam sensul. Am ieşit din această stare pornind de la mine însumi - or orice schimbare trebuie să pornească de la tine, dacă vrei să schimbi ceva. 

Mă gândesc cum poate fi această idee inclusă/înţeleasă în cadrul unei concepţii de schimbare a RM: ţara noastră se va schimba spre bine doar dacă toţi (cetăţenii ei) ne vom schimba spre bine, realizînd o revoluţie în minţile şi inimile noastre? Hm, sună naiv şi imposibil. Şi atunci, unde e salvarea: vine ea din exterior, adică ţine de o intervenţie externă (unirea cu România, UE ne ia sub umbrela ei, devenim cumva printr-o minune al 51 stat al SUA)? Iarăşi utopie. Şi a 3 variantă, ce ţine de teoria elitistă, ar susţine că lucrurile în statul nostru s-ar putea schimba spre bine dacă la guvernare ar ajunge adevărata elită, celor care într-adevăr le pasă de poporul ăsta şi urmăresc realizarea binelui comun. Dar, din nou semnul întrebării, cum ar putea adevărata elită să ajungă la guvernare, dacă poporul e prost şi-şi votează proprii călăi (ohlocraţie)? Iarăşi un hău, sau altfel spus un cerc vicios, din care pur şi simplu e imposibil să scapi.

Apropo, cîndva mai demult ajunsesem la concluzia (raţională, adică ţinînd doar de raţiune) că viaţa, şi întreaga omenire (omul în sine) înseamnă de fapt deşertăciune. Nu mai ştiu ce meditasem atunci, ajungînd la această concluzie, ce mi s-a întipărit puternic în minte, dar dacă gîndim că Dumnezeu e idealul, perfecţiunea, SupraOmul, atunci e clar de ce noi oamenii suntem imperfecţi şi "goi" (blestemaţi sunt oamenii care sunt perfecţionişti, mi-aţi spune). Şi atunci, dacă viaţa e deşertăciune (unii zic că Pământul e iadul) şi rahat (la cîtă nedreptate e în jur), care e scopul ei? Special să suferim cît mai mult în lumea asta, pentru ca apoi să ajungem în rai, lîngă Dumnezeu? Dar dacă Dumnezeu nu există, mai are sens (acceptarea) suferinţa? Astea sunt doar cîteva gânduri care m-au măcinat săptămâna asta...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu