miercuri, 28 martie 2012

Paradoxul (auto)cunoaşterii

http://www.addox.ro/
Toată lumea cunoaşte paradoxul cunoaşterii: cu cît cunoşti mai multe, cu atît conştientizezi cît eşti de prost. O bună parte din lume îl înţelege greşit şi stupid, în sensul că nu ar avea nici un rost să înveţi. Ideea e alta: omul cu cît cunoaşte mai multe, cunoaşte că există o mulţime de alte lucruri şi domenii pe care nu le cunoaşte, şi conştientizează cît de puţine cunoaşte el

Şi de aici şi un alt paradox care apare în viaţă: un om învăţat, care cunoaşte multe, de regulă este unul modest, pentru că el ştie cît de multe el nu ştie şi mai are de învăţat din cunoştinţele lumii (nu degeaba se spune că orice om de valoare conţine şi o doză de modestie), pe cînd un om prost este de regulă foarte încrezut în sine (crezînd mereu că are dreptate) şi mândru.

Paradoxul autocunoaşterii este de fapt identic cu cel al cunoaşterii. Cu cît te cunoşti pe tine mai bine, cu atît conştientizezi cît de puţin te cunoşti pe tine însuţi. Şi cît de multe ai de cunoscut tu încă despre tine. Un fel de groapă fără fund, care nu îţi dă nici o speranţă: cît de mult te-ai căuta, oricum nu te vei găsi, şi nici nu ai şanse, căci cunoaşterea de sine nu face decît să îţi arate cît de multe nu ştiai şi nu ştii tu însuţi despre tine. Lucruri, care de regulă, sunt contradictorii. Şi care nu te duc nicăieri. Decît spre o singură concluzie.

Nush ce om înţelept a spus (primul) că "fiecare om e o lume întreagă" (Emil Cioran: Omul e o lume în lume). Ori la aceeaşi concluzie am ajuns şi eu într-un final anul trecut, undeva în vară-toamnă, după vreo 2-3 ani de autocunoaştere mai intensă, "profesională" (în care am aplicat în autoanaliză idei din psihologie). Am ajuns la concluzia că îmi este imposibil să mă definesc, pentru că sunt mai totul, toate lucruri contradictorii: sunt şi deştept, şi prost; şi bun (la suflet), şi rău (un ticălos); şi laş, şi curajos; şi altruist, şi egoist; şi pesimist, şi optimist; şi bărbat, şi femeie; şi un înfrînt, şi un luptător; şi un poliţist/protector (puterea de a da şi proteja viaţa), dar şi un ucigaş (puterea de a ucide); şi tot aşa mai departe.

Sau după indicatorul MBTI: sunt şi introvertit, dar şi extrovertit; visător, fantezist, dar şi practic şi pragmatic; raţional şi logic, dar şi absurd şi paranoic; calculat şi planificat, dar şi spontan şi bun improvizator. În noi se ascund mai toate calităţile şi viciile umane. Şi în fiecare dintre noi se află o mulţime de alte personalităţi, de alţi "eu", de lucruri şi trăsături de caracter care se bat cap în cap între ele. Suntem o lume întreagă. Un infinit de variante ale eului nostru (care poate şi există, fiecare, în alte universuri paralele).

Ultima întrebare care mi-a apărut după această concluzie este că, dacă fiecare om este o lume întreagă, mai are el nevoie de alţi oameni/lume? Sau altfel reformulat, poate un om, dacă tot e o lume întreagă, să aibă o existenţă în care să trăiască "bine" şi singur, fără de a avea contact cu alţi oameni? Deşi nu am ajuns la un răspuns concret/sigur, acesta tinde a fi că da. Ceva poate de genul la Daniil Sihastru, pustnici şi călugări singuratici - oameni care se împlinesc trăind singuri în sălbăticie. Dar care şi cred în Dumnezeu - detaliu care complică un pic lucrurile în găsirea răspunsului căutat de mine.

Faptul că un om e o lume întreagă, şi răspunsul de la ultima întrebare, mă duc la concluzia că un om se poate împlini şi prin sine însuşi. Fără de a avea nevoie de alţi oameni, sau de lucruri materiale. Căci lumea exterioară este doar o construcţie şi o reflecţie, probabil, a lumii tale interioare. Schimbîndu-te pe tine însuţi, schimbi şi lumea în care trăieşti, felul în care tu o vezi şi o construieşti. Iar un om împlinit în interior, va fi împlinit şi fericit şi în lumea exterioară. Şi astfel am ajuns şi la dictonul "Schimbarea începe de la tine", la care mă şi opresc. Căci deja singur mă complic în aceste gânduri de la miez de noapte...

2 comentarii:

  1. Fenomenal! Şi-ţi argumentez de ce :D Pentru că ideea articolului îmi place mult! Nu m-am gândit niciodată la asta... şi dacă accept interpretările tale parcă ceva nu se leagă... eu mereu sunt nemulţumită de mine şi refuz laudele :D hmm o fi ceva :)) nu spun cuvântul cu pricina, sunt modestă doar :D Pe lângă asta, sunt de acord cu faptul că în noi trăiesc mai multe personaje. Merci pentru idei :D mai pus pe gânduri :D

    RăspundețiȘtergere
  2. În unii poate şi traiesc "mai multe personaje", dar nu în toţi oamenii.
    Atenţie cum te exprimi şi citeşte aici:
    Personalitatea multipla. Tulburarea de identitate disociata
    http://grajdaru.3x.ro/e107_plugins/content/content.php?content.161

    RăspundețiȘtergere