marți, 5 iunie 2012

Peştera Surprizelor

http://www.autogari.md/
Idee nu am de ce i se spune aşa. Mai potrivit ar fi fost să fie denumită peştera câinilor, sau a şobolanilor (ca aceste animale te simţi acolo), sau a smintiţilor. Căci la sigur trebuie să fii sărit oleacă de pe fix ca să îţi propui să o traversezi. Sau poate surprizele constau în faptul că poţi să rămâi să te odihneşti în veci acolo. Nu ştiu. 

Ştiu doar că dacă aş fi ştiut de înainte măcar pe-aproape ce reprezintă această peşteră, la sigur că aş fi refuzat să-l însoţesc pe Artiom (prietenul meu), şi chiar l-aş fi trimis undeva, crezându-l nebun. Norocul meu, probabil, căci altfel nu cred că aş fi parcurs-o vreodată. Nu dau informaţii generale despre peşteră, informaţii pe care le găsiţi şi pe net, din cauza că am înţeles că ar fi greşite.

Iniţial simţeam o mică frică amestecată cu o curiozitate imensă. Şi cu un pic de frig (mai ales când eşti în şortişi şi tricou), căci în peşteră sunt doar 12-14 grade. Însă toate astea dispar, căci se începe "kaiful". Cocktailul din efortul fizic, simţul riscului, entuziasm şi adrenalină îţi creează o adevărată stare de euforie şi plăcere. Astfel încât nu vrei nici o pauză, ci doar să te deplasezi cât mai repede înainte. Abia în ultima parte a peşterii începi să simţi oboseala fizică. Şi semne de foame de la burtă, mai ştii :D.

E imposibil de descris completamente ce simţi când traversezi Peştera Surprizelor. Trebuie să o faci, ca să înţelegi. Însă n-aş vrea să recomand cuiva să o facă. Căci, totuşi, e groaznic, în accepţiunea unui om normal. Pot spune doar că sunt o mulţime de locuri în care te târâi pe brânci, într-un spaţiu mai mic decât în coşciug. Sau te caţeri sau cobori înălţimi de 2-7 m între pereţi ce au 30-50 cm distanţă între ei. Cei claustrofobi la sigur nu au ce căuta acolo.

N-aş spune că peştera e un loc frumos, sau extraordinar, sau bun de vizitat, cum îl apreciază alţii. Este mai degrabă o gaură, nişte tuneluri şi borţi aiurea, în care să te chinui, târăşti, caţeri şi cobori în cele mai neimaginate moduri. Peştera este mai degrabă o chestie de caracter (sau de încredere totală în colegul meu, ca la mine), combinată cu efort fizic, cu risc şi cu gândul conştient că dacă nu poţi, acolo ţi-e locul de veci. Gând care te face să depui eforturi supraomeneşti.

Pentru mine peştera a fost o lecţie de viaţă. Căci chiar şi atunci când am crezut că nu mai pot, că nu mai am cum să mă cobor sau să mă caţăr, am găsit mijloacele cum să merg înainte. Sau, când m-am înţepenit cu bazinul în vreo 2 locuri, cu mâinile şi picioarele fără folos, îmi băgam şi genunchii goi şi coatele printre pietre şi mă trăgeam cu furie, fiindu-mi indiferent de haine sau de corp. O lecţie de viaţă, care îţi arată, că indiferent cât de greu ţi-ar fi, mereu există drum înainte.

În fine, peştera am parcurs-o în mai puţin de 2 ore. Doi oameni. Asta în condiţiile în care mai pierdeam timpul pentru a marca şi întări săgeţile. Estimez că peştera poate fi cu uşurinţă traversată în mai puţin de o oră jumate, dacă eşti singur (nu-l aştepti pe cel din spate) şi nu faci nici o pauză. Şi dacă, evident, ai o condiţie fizică foarte bună şi cunoşti peştera. Însă nu vă bazaţi pe un timp aşa de scurt. Dacă sunteţi mai mulţi (grupuri de 5 - 7 oameni), s-ar putea să vă ia şi 4 - 6, şi chiar mai multe ore.

P. S. Nu am poze cu peştera, pentru că nu am luat fotoaparatul cu mine înăuntru. Am făcut doar nişte poze la Nistru, care este foarte frumos acolo. Le vedeţi mai jos:


Un comentariu:

  1. mie mi s-a parut foarte accesibila chiar. era vreo 8 a doua oara (printre care si 2 fete), dar ne-am descurcat bine cu totii.

    RăspundețiȘtergere